Pandemia asta ne-a dat peste cap viața. Nimic nu mai e din ce-a fost. Am învățat până și ce e arestul la domiciliu. Cuplurile, familiile sunt supuse testului de sănătate psihică. Doar natura trece nepăsătoare peste încercările noastre. Mugurii, cât sunt de firavi, au țâșnit prin scoarță, deschizând un nou ciclu –flori, frunze, fructe, oxigen pentru Planetă. Dar și aici, peste colțul de natură, se abate RĂUL. Înghețul. La început au fost omorâte florile de cais. Acum, se anunță, pentru miercuri – 2 grade Celsius. Pericol pentru cireși, vișini, meri, peri … Poate că n-ați sesizat. Trecem printr-o secetă pedologică severă. În toamnă, nu prea a plouat; iarna a fost fără zăpadă; în primăvară, mai știe cineva când a plouat? Se anunță o firavă scuturare de nori noaptea care vine, apoi iar secetă. Mulți vorbesc despre o criză alimentară care ne așteaptă la primul colț. La câte încercări ne supui, Doamne? Îmi vine în minte o consemnare a lui Dostoievski („Însemnări din subterană”?): Doamne, nu-i da omului cât poate duce!
Curios, mai bine zis ciudat, s-au înmulțit și veștile triste. Despre câțiva prieteni aflu că au „dobândit” cancer. Apoi, parcă mai abitir ca înainte, se duc spre Tatăl Ceresc neamuri, prieteni, într-o singurătate și un anonimat absurde, străine firii, asemenea absurdului kafkian. „Dar unul dintre cei doi îl apucă tocmai atunci de gât, pe când celălalt îi înfipse cuțitul adânc în inimă și i-l răsuci acolo de două ori. Cu ochii care i se stingeau, K. îi mai văzu pe cei doi domni, aplecați peste fața lui, cum priveau deznodământul, obraz lângă obraz.
– Ca un câine! Spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască”. (Franz Kafka, „Procesul”).
Altfel, uneori, mai ales seara, simt în nări și retrăiesc în minte, chiar și în suflet, mirajul serilor din săptămâna Paștelui. Este ceva cu totul aparte, sfânt, curat în aceste seri de denii. Verdele naturii, albul florilor, rozul florilor, albul varului dat de gospodari pe tulpina pomilor, toate se constituie într-o chemare la viață, într-o voință, poate negândită, dar sigur ancestrală de-a mai parcurge și noi un nou ciclu în eternitatea fermecătoare a Universului.
Cam asta simt și asta gândesc acum, de aici, din arestul de la domiciliu.
Tristan MIHUȚA
Se anticipeaza foamete,violenta,intr-un cuvant,haos.Oricat ar fi de organizati cei care vor dori sa puna ,in ordine’ societatea dupa toate privatiunile si tensiunile acumulate de oameni,nu vor reusi.Ne amintim de adunarea populara din 22.12.1989 menita sa mascheze realitatea unui tavalug imens pornit la vale.Tavalugul ,nu stie carte’,nu are lege.Si nici nu poate fi cumparat.
Comments are closed.