Doamne, ce frumoasă era! Ochi mari, buze cărnoase, desenate dumnezeiește, șatenă, păr scurt. Corp sculptat de artist divin, caldă, pătimașă, cum rar găsești. Fata unui ministru, pe atunci, dar mai ales FEMEIE-FEMEIE, născută iar nu făcută. De la întâlnirea lor, de la acea noapte nebună, neanunțată de nimic, au trecut ani buni, dar pe buzele lui mai stăruia senzația de neuitat a sărutului de-o seară, de-o noapte. Dimineața i-a găsit în cocheta gară de la poalele muntelui, înlănțuiți ca doi adolescenți, sub privirile unor navetiști consternați că „nebunii”, ăia doi, nici nu urcă, nici coboară, stau și se sărută lângă o cișmea – fusese dorința ei, să vadă cum trec trenurile. Era ora 5, a unei dimineți de iulie. Și trenurile au trecut, care nebunește, care mai domol, oprind, dar toate sugerând parcă trecerea implacabilă și necruțătoare a timpului. Pantha rei, cum ar zice Heraclit. De atunci, dincolo de amintire, în mintea lui rămâne o întrebare fără răspuns cunoscut: „Doamne, cum o arăta astăzi femeia aceea? Ce s-a ales de viața ei?”. Cine știe? De atunci au trecut atâtea trenuri!
Tristan MIHUȚA