Pe mine m-au luat la oaste la 26 de ani. Șase luni care mi s-au părut ani. Cum i s-o fi părut tatălui meu, care a servit patria vreme de trei ani! Am plecat în 26 februarie, era o dimineață cu vreme blândă, începuse să plouă ușor, „mizgura”, și eu căram valiza regretând că mă rup de civilie, de ai mei. Atunci îl aveam deja pe Răzvan. Am ajuns la Zalău noaptea, pe o vreme mizeră, fulguia. Nu au trecut decât câteva zile și aveam să fac cunoștință cu Valea Miții, cu noroaiele de acolo, cu bocancii încărcați de noroi pe care trebuia să-i curățăm apoi și să arate lună! Am plecat cu 72 de kile și am venit cu 59. Mâncarea era o mizerie, carnea, ca limba de la bocanci. Mă săturam, cât de cât, când mâncam fasole și macaroane. Dimineața, lustruiam cu cremă de ghete dungile negre din dormitor (dormeam acolo 32 de teriști) și venea un nesimțit de locotenent major, oltean, Ion Popescu, cu cizmele pline de noroi (Zalăul era tot un șantier, blocurile apăreau ca ciupercile după ploaie) . Și se strâmba călcând pe munca noastră: „Nu-mi place! Mai insistați”! Ei, luate-ar naiba, ziceam noi. Asta a ținut o lună, până ne-am deșteptat. Și am început noi să-i arătăm că nu suntem cizme. Mergeam la instrucție, în Valea Miții și el, către comandantul de grupă: „Tonul la cântec”! Dădea ăla tonul și-i trăgeam o lălăială de-i cădea mustața. Ca să se impună, vroia să ne aplice o corecție. Pluton, aviația inamică la joasă înălțime! Culcat!”. Ne uitam pe cer și mergeam dezordonat, ca la plimbare de voie. În cele din urmă, a fost îmblânzit oltenașul nostru. Nu același lucru se întâmpla cu „răcanii”, cei cu un an și patru luni de armată. Îi punea câte un caporal sau sergent să se urce în copac și să se bărbierească pe uscat. Sărmanii răcani executau ordinul. Pe noi, cei cu facultate, nu ne-au putut struni. Jucam șah, poker de la prânz până noaptea, iar dimineața nu ieșeam la înviorare – nu o dată, ofițerul de serviciu a venit în dormitor cu gornistul, să ne sune la ureche ta-ta-ta, ta-ta-ta! Nu serveam înviorarea de la ora 5,dar seara mă echipam și alergam câte 20 de ture pe pista stadionului. Vremuri. Alte vremuri.
Trisan MIHUȚA
