Amintirea asta îşi joacă şotronul şi acum în mintea mea, fiindcă orice clipă trăită lângă poetul Adam Puslojic mi se întoarce plină de viaţă prin faţa ochilor, de îmi vine să întind mâna să o mângâi.

Revenise în după nişte ani, la o întâlnire a scriitorilor. Ştia că în Arad fusese o comunitate puternică sârbească şi că aici au trăit multe dintre personalităţile culturii sârbe de pretutindeni. Sava Tekelija, Sava Brancovici, Miloş Cristea… Însă nu a apucat niciodată să facă un tur… sârbesc al oraşului. Aşa că am pornit cu Adam pe străzile Aradului. El hoinărind prin istoria locului, eu trebăluin cu sufletul prin poezia lui Adam.

După alţi ani s-a întors la Arad să îşi lanseze o carte, volumul „Mereor”. N-am ştiut că plimbarea noastră de atunci a înviat într-un poem.

Iată ce am scris la revederea din 2013:

Stau de câteva ore şi încerc să îmi stăpânesc privirea de la plimbarea obositoare şi inutilă de pe ecranul calculatorului pe pereţi. Ştiu că vrea să mă ajute să găsesc ideea de articol, dar efortul ei e zadarnic. Cum să scriu despre întâlnirea cu Adam Puslojic, Horia Medeleanu şi Draguoliub Firulovici-Firul? Ce să scriu de la o întâlnire cu poezia, cu istoria şi cu muzica? Aş avea doar o singură şansă: despre poezie să scriu o poezie, despre istorie să scriu un eseu, iar despre muzică să scriu o cronică. Cum toate trei nu încap în aceeaşi teacă de stilou, încerc să pun în pagină inefabilul care mi-a adus aminte că mai am sentimente, că mai gândesc şi că mai ştiu să mă bucur de fiorul unei muzici.

Se spune, şi se pare că s-a şi demonstrat, că oamenii au o aură care îi însoţeşte pe timpul vieţii. Aura asta are, se pare, dimensiuni diferite.  Dacă este, într-adevăr, măsurabilă, atunci eu aş vrea să o şi personific, chiar dacă ea e personificată deja.

Când eşti lângă Adam Puslojic simţi că te îmbrăţişează ceva cu drag. O fi poezia însăşi? Nu ştiu, dar am văzut poezia şi în venele mâinilor lui. Privirea lui Adam, ca şi privirea lui Horia Medeleanu, te năuceşte.  Amândoi au priviri atât de pătrunzătoare încât îţi iscodesc cele mai lăuntrice colţuri ale sufletului, de unde îţi scot şi aşchiile sentimentelor de care te poţi bucura.

Pe Firul l-am văzut pentru prima oară. Când a început să cânte, îmi părea că îl cunosc de atât de multă vreme, încât îmi fusese dor să îl ascult.

Sincer, sunt în impas! Sentimentele trăite împreună cu cele trei personalităţi ale culturii româneşti mă cotropesc într-atât încât nu pot scrie nimic mai mult: poezia lui Adam Puslojic te trăieşte, eseurile lui Horia Medeleanu te gândesc, iar muzica lui Firul te cântă.

 

Şi poemul lui Adam Puslojic despre plimbarea noastră din 2012:

 

Călare, de ce nu?

 

lui Ovidiu Balint,

o cruce cenuşie de la

Biserica sârbească

 

Scriu poezie

pentru că alta nici

nu am cum cuminte

iar

 

de citit

mă doare

un nufăr

la ureche

 

acolo

în albastru

sufăr

mai mult

 

văd

că nici

nu-mi vine

să cred

 

poate că

pe la noi totuşi

în curând va trece

un pumn de cenuşă

călare, de ce nu?

Ovidiu BALINT