(Din cartea mea „Adevărul gol-goluț”)
Lipsa de entuziasm cu care am petrecut primele ore în Montevideo avea să se transforme, a doua zi, în indignare. Dar, de data aceasta, nu din cauza orașului, ci din pricina proastei organizări a întâlnirii mult-așteptate cu oameni de afaceri uruguayeni. Până la Balsa de Comercio (Camera de Comerț), suntem purtați pe străzi, în marș forțat, ca niște întârziați care se grăbesc să nu piardă trenul. Dacă am fi știut că avem atâta de mers, pe o temperatură deja ridicată, am fi plătit un taxi ori un microbuz, cum procedaserăm și până atunci. Așa, am ajuns la întâlnire lac de sudoare. Acolo, mai bine de o oră, nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem un pahar cu apă chioară ori o cafea reconfortantă. Abia într-un târziu, când cineva a întrebat unde se poate bea apă, „gazdele” au adus câteva sticle cu apă minerală și cafele. Cât despre întâlnirea propriu-zisă, ce să mai zic!? Spre deosebire de Brazilia și Argentina, unde oamenii ambasadelor erau prezenți in corpore, la întâlnirea de afaceri din Montevideo era prezent doar consilierul economic, Emilian Moscu Popescu, care se dovedea dezorientat, depășit de situație. Și cum oamenii de afaceri întâlniți aici (mai puțin cei interesați de vagoane) cunoșteau doar limba lor, spaniola, am fost în situația celui din anecdotă, care stăpânea o mulțime de limbi străine, dar nu-i folosise la nimic, pentru că a dat peste doi miliției tâmpi. Se „înțelegeau”, ai noștri cu ai lor, într-o „babilonească” născută hic et nunc și îmbogățită pe parcurs cu gesturi ale mâinilor și expresii ale feței care sugerau mai curând disperarea, decât să comunice ceva. Stăteam lângă directorul adjunct de la Aris (Strungul), Nistor, și îmi era milă de el. Arăta poze cu strunguri, cu mașini cu comandă numerică, punea degetul pe ele, spunea în românește ce sunt, rotea mâinile sugerând o funcție a mașinii, apropia degetele strânse ale celor două mâini, sugerând o îmbinare, o pătrundere, recurgea la interjecții și uruguayenii răspundeau cu interjecții, uitându-se la mașinile din pliante ca mâța în calendar. M-a pufnit râsul la un moment dat și am plecat de acolo – parcă eram într-o comedie mută, de la începuturile cinematografiei. E drept, Moscu Popescu mai trecea, din când în când, pe la unii, pe la alții, dar era singur și neputincios, iar lui Lucian Palcău, care o rupea binișor (și) în spaniolă, i-au programat, la aceeași oră, o întâlnire cu reprezentanți ai Camerei de Comerț din Montevideo.
În ce mă privește, am ratat, aici, posibilitatea de a aprofunda unele informații despre Uruguay. Nu ni s-a oferit niciun documentar. Mai mult, același consilier, Moscu Popescu, n-a fost capabil să-mi spună măcar două-trei lucruri despre care aveam nelămuriri. „Sunt aici doar de patru luni!”, repeta el ca o placă defectă. Mărturisesc că rar și greu mă scoate cineva din sărite și că îmi stătea pe limbă să-i spun că lucrurile generale, care mă interesau, trebuia să le știe încă dinainte de a sosi la Montevideo, respectiv chiar din ziua în care a aflat că va fi trimis aici, în misiune, că nu este admisibil să fii atât de ignorant după patru luni de stat acolo. Dar așa suntem noi, ardelenii, ne e rușine de rușinea altora, ne este greu să „supărăm” pe cineva, chiar și pe un ignorat cum era acel trimis al României, ca să o reprezinte.
Una peste alta, întâlnirea a fost, dacă nu în totalitate ratată, în bună parte compromisă. Și de către cine? De către o Ambasadă care nici măcar nu ne-a deschis ușa, nu ne-a primit la ea, adică „la noi, acasă”, și de către niște „reprezentanți” ai noștri, acolo, care nu au dovedit că ar fi interesați să ridice punți între România și Uruguay. Și cum ziaristul nu se poate prezenta în fața cititorului cu scuza că nu s-a putut documenta din cauza incompetenței unuia sau altuia, am luat totul pe cont propriu.
Ieri, „Elveția”, azi o șansă pentru fiecare
Actualul teritoriu al Uruguayului a fost descoperit de europeni prin spaniolul Juan Diaz de Solis, care, în 1516, a intrat în estuarul fluviului Rio del Plata. Dar rezistența amerindienilor charrnas, chanas, yaros și absența metalelor prețioase fac ca acest teritoriu să nu reprezinte un mare interes pentru Spania. Așa se explică de ce Montevideo este mai tânăr decât celelalte capitale sud-americane – a fost întemeiat abia în 1726. Teritoriul Uruguayului avea să intre, în 1776, sub denumirea de „Banda Oriental”, în componența Viceregatului Rio de la Plata. După izbucnirea războiului de eliberare de sub dominația spaniolă (1811) și în urma succeselor înregistrate de generalul Jose Gervasio Artigas, Uruguay devine obiect de dispută între Brazilia și Argentina. Vine însă și ziua independenței, la 25 august 1825. Până astăzi, Ziua Națională a Uruguayului a rămas 25 august.
Țară cu un relief omogen și relativ monoton, Uruguayul nu are înălțimi de peste 500 de metri. Relieful său face tranziția între platourile braziliene și pampasul argentinian. Vegetația arborescentă însoțește mai ales cursurile râurilor. În rest, domină pășunile. Nu întâmplător, Uruguayul deține 10 milioane de vite, ceea ce înseamnă circa trei vite la un locuitor, și 30 de milioane de oi, adică 10 oi de locuitor. Și tot neîntâmplător, principalele produse oferite la export sunt carnea și lâna. Agricultura modernă, o adevărată politică de stat, nu antrenează însă mai mult de a zecea parte din populația țării. În schimb, agricultura asigură 12-13 la sută din Produsul Intern Brut.
Pe lângă o industrie alimentară dezvoltată, aici se produc autovehicule de toate tipurile – motociclete, camioane, tractoare, autoturisme -, se rafinează țițeiul, se produc îngrășăminte chimice, ciment etc. Oricum, se produce mult, pentru cele numai trei milioane de locuitori, care doar dacă sunt leneși ori neajutorați mintal nu-și pot face un rost.
Un colț de Paradis
Neavând orașe mari – niciunul, cu excepția capitalei, nu adună 100.000 de suflete, Uruguayul atrage mai mult prin Montevideo și prin plajele sale ce se întind de-a lungul coastei de est. Am avut șansa, contra sumei de 20 de dolari, de căciulă, să vedem salba de stațiuni de pe coastă, stațiuni situate, în parte, în gura estuarului deschis de fluviul Rio de la Plata ( ce se întinde pe vreo 130 de kilometri), și, în parte, la Atlantic. După acest raid, am înțeles de ce turismul asigură o treime din intrările de valută în Uruguay. La capătul traseului nostru, la 200 și ceva de kilometri de Montevideo, ni s-a înfățișat Paradisul: Punta del Este. Mii de vile se ascund printre arbori și flori, una mai frumoasă ca alta, niciodată două la fel. Proprietarii lor sunt oameni foarte avuți din Brazilia, Argentina, Chile, de pe întregul continent, dar și din SUA, Europa sau Asia.
În cea mai mare parte a anului, vilele sunt nelocuite de către proprietari. Rămâne doar câte un angajat care le poartă de grijă. Dar Punta del Este are și numeroase hoteluri, care arată de parcă atunci stau să fie inaugurate, să intre în circuitul turistic. N-am putut intra în apa Atlanticului fiindcă era ca gheața și sufla cu îndărătnicie un vânt tare rece. Ne-am fotografiat însă acolo, în chiar punctul cel mai estic al Uruguayului, ne-am plimbat pe străzi, am trecut prin fața magazinelor ce afișau prețuri prohibitive pentru noi, cei veniți tocmai din România (erau prețuri de stațiune de lux), iar în final am intrat într-un cazinou uriaș, nou, arătos de parcă ar fi un palat al culturii și nu un așezământ pentru pierderea timpului și, mai ales, pentru tocarea banilor. Am văzut acolo, martori îmi sunt arădenii din delegație, oameni plângând pentru că și-au dat și ultimii bani pe iluzia unui câștig fabulos.
Sigur, să cunoști o țară, în ceva mai puțin de 48 de ore, este imposibil. O fi bine acolo, or fi fiind locuri frumoase și tentații suficiente, dar am plecat din Uruguay cu ceea ce am sugerat din primele rânduri – inima n-a tresăltat de prea multe ori. Și n-a fost doar o impresie personală.
Tristan MIHUȚA
