Am făcut la gafe la viața mea de-aș putea umple o sacoșă de-aia de iută, cum avea lumea în anii ’90, pentru bișnița la unguri. Și nu oricum, ci public; doar ce-i aia o gafă modestă, între doar patru ochi! Ale mele erau gafe babane, apărute ba în vreun articol de ziar, ba izbucnite în mijlocul vreunei petreceri cu lume aleasă, ba înconjurată de destulă lume încât „porumbelul” proaspăt scos pe gură să provoace rumoare. Odată, într-un articol de ziar din anii ’90, în care povesteam cum o anumită celebritate a ales să părăsească definitiv țara, am scris: „Cutăreasca, originară din Arad, a ales desfrâul tragic al exilului…”, când intenția mea a fost să scriu „destinul”. Habar n-am cum a trecut „desfrâul” ăla de ochii tuturor. Culmea, cel care m-a sunat să-mi spună că nu-i este clar ce-am vrut să zic acolo a fost tata, care, ca orice tată de fată, nu am idee cât l-a afectat greșeala în sine și cât cuvântul „desfrâu”, la vremea aceea pronunțat cu discreție chiar și în cercuri restrânse. În fine, a trecut… Altădată, ajung la o conferință de presă ceva mai târzior. Amfitrioana, patroana unei firme locale renumite, era o persoană jovială, îmi plăcea mult, singurul ei neajuns însă fiind faptul că avea mult peste o sută de kilograme. Tot pe atunci mă îngrășasem și eu de la vreo 60 la 65 de kile, lucru care, la douăj’+ de ani, câți aveam, mi se părea inimaginabil. În fine, intru în incintă, amfitrioana nu ajunsese, sala era plină de lume bună, nu găsesc imediat un loc, dar o prietenă din spatele sălii mă vede și mă strigă: „Hei, vino să stai lângă mine, e un loc aici!” Precizez că prietena respectivă a avut maximum 50 de kile în toată viețișoara ei. Subsemnata, ca să pocnesc și eu o glumă mișto, mai ales că mă plânsesem anterior prietenei respective că am pus cinci kile pe mine și mă căinez cumplit, găsesc cu cale să-i spun cumva șuierat, peste capetele tuturor: „Las că stau aici, că poate se așază madam X lângă mine (adică tocmai amfitrioana întâlnirii), să par și eu slabă!” Firește, râsete peste tot, doar prietenei mele i se fac obrajii ca hârtia și ochii cât cepele. Ce să vezi, madam X tocmai intrase și se afla fix în ceafa mea, auzind cuvânt cu cuvânt ce debitez eu, nebuna de legat.
A, mi-am mai amintit una, genială. Aveam cartelă „orange” și voiam s-o schimb și să iau și nush ce telefon cadou. După o coadă infernală, ajung la pupitrul unei tinere. Nu mă înțeleg deloc cu ea, a devenit chiar agresivă verbal, cel puțin așa mi s-a părut, așa că m-am ridicat și m-am mutat la pupitrul unui tânăr de alături, care tocmai se elibera. Supărată foc, îl iau direct: „Sper că nu veți da dovadă de aceeași proastă-creștere și lipsă de profesionalism ca domnișoara de alături!” Tânărul, extrem de amabil: „Da, se prea poate ca soția mea să fie ceva mai colerică!” Ăăă… Tolvai! Și-am plecat brusc, hotărâtă să revin pe tura cealaltă.
Ce vreau să vă spun: gafa, cu cât e mai recentă, cu atât provoacă mai multe reacții gen „oh, my God, what a stupid creature!”, mai ales unor oameni care ar fi gafat, în locul tău, muuult, muuult mai abitir. Odată cu trecerea timpului însă, gafa, la fel ca vinul, devine o delicatesă numai bună de servit la chefuri strașnice, de-alea cu băutură multă și haleală la ceaun. Iar de la o vârstă, a-ți îmbrățișa gafele și a face haz de ele și de tine însăți e un soi de „serios, dar mai contează?!”
Voi? Bine, mersi? Ceva gafe la activ?
Eugenia CRAINIC (facebook)
Și încă o…gafăăăă!
Comments are closed.