Povestea e așa…
– Că tu, mami, nu mă lași niciodată să țin animale în casă…
– Păi, cum să te las! Casa-i casă, nu e pentru…
– Mami, toți țin pisici în casele lor și…
– Mai ales pisici, să nu-mi spui… Lasă păr…
– Mami, nu lasă. Dacă lasă, îl curăț. Eu mă ocup de tot. Tu nu trebuie să faci nimic.
– Îhîm…
– Te rooog, te rog s-o luăm pe Siera acasă…
Mbun. Și tot așa, la infinit. Zi de zi, ceas de ceas, de când a dat de ea. Asta după ce miel de Paște nu, că-i viu și nu-l tăiem. Nici ied, că-i viu și nu-l tăiem. Iepurii sunt și ei vii, nu-i tăiem. Mmmm… Dar ăștia nu-s în casă…
Mâța Siera? A găsit-o infanta într-o pruniște, cu țepi și-n nas, puricoasă, vai mama ei. Avea 180 de grame cu tot cu ziarul pe care-a cântărit-o soacră-mea. A înviat însă din mai nimic, iar acum are 400 de grame și chef infinit de joacă. Fiică-mea e în al nouălea cer. I-am zis că luăm mâța acasă. Că bunicii oricum mai au două. Așa că ghici cine mergea sâmbătă dimineața cu mâța la veterinar, să se mire doctorița aia pe ea ce frumoasă e (habar n-am de ce zice tot mapamondul că e frumoasă, că pentru mine mâțele sunt cumva cam ca și coreenii, toți la fel), dar în fine, că e frumoasă de pică și ce noroc am avut să dăm de ea: ei bine, EU mergeam la veterinar. Că infanta s-a dus la ștrand, iar eu habar n-aveam că am program de deparazitat și vaccin și cumpărat mobilier de mâțe. OK, n-am atins-o încă. Mi-e frică de propria mâță. E slăbucă și-i simt coastele, așa că nu îndrăznesc. Nici n-aș prea avea loc de atins mâța, de fiică-mea, că stă pe ea ca pe fotoliu, fie că aia mică citește, se joacă sau desenează. Eu devin interesantă doar când îi dau de mâncare sau când îi găsesc nush ce cocean legat de-o sfoară cu care înnebunește jucându-se sau o pană de gâscă cu care se îmbrățișează și se rostogolește de parc-ar fi vie. Pana, zic, că mâța e din cale-afară de vie. Well, ce mă miră din cale-afară e că vietatea asta cât palma s-a născut gata educată. Merge singură la litieră de când a făcut ochi, se șterge pe labe de nisip de parc-ar fi om mare (deși știu câțiva care n-au deprins această abilitate), stă la poză de parc-ar fi absolvit cursuri de modelling, iar Sofiei, dacă-i spun să facă orice, dar orice, face urgent, de bucuroasă că am acceptat mâța. Hm… de-aș fi știut mai devreme…
P.S. S-au oferit să ne ia mâța de la câțiva membri ai familiei și până la doctorița de mâțe, plus asistenta ei, care erau gata să jure că animal mai frumos n-au văzut de mult. Dar acuma m-a opus eu. Ce, e mâța mea!
Eugenia CRAINIC
