Pot spune că zilele acestea am avut revelaţia celei mai triste experienţe care m-a încercat în ultima vreme. Vânzoleala politică generată de organizarea alegerilor mi-a reînviat amărăciunea şi lehamitea de a merge la vot şi de a pune ştampila pe numele vreunui candidat căruia nu i-aş încredinţa nici câinele pentru a-l scoate la plimbare, sentimente resimțite doar pentru că nu am din ce să aleg.

Situaţia aceasta, care durează de 30 de ani şi în care România se învârte fără a întrezări vreo ieşire, mi-a stârnit o oarecare curiozitate cu privire la factorii generatori ai unui astfel de comportament social şi, aşa cum bănuiam, nimic nu este nou sub Soare, repetitivitatea scenelor tragi-comice de pe scena politică românească au o explicaţie ştiinţifică. Iar dacă vorbim despre un experiment în acest sens, lucrurile mi se par din ce în ce mai îngrijorătoare.

În urmă cu câteva decenii, în urma unor experimente, psihologul Martin Seligman a anulat toate ideile referitoare la voinţă şi la capacitatea de adaptare.

Pornind de la experimente, realizate pe câini, Seligman a descoperit şi a demonstrat efectele neputinţei învăţate. Astfel, câinii erau închişi în cuşti şi trataţi cu şocuri electrice în cazul în care ar fi vrut să iasă, ulterior erau plasaţi într-un fel de voliere din care puteau ieşi cu uşurinţă fără să li se administreze şocurile electrice, însă, cu toate acestea, animalele care fuseseră obişnuite cu ideea că nu pot scăpa, nu au făcut nici cel mai mic gest pentru a căuta o cale de a ieşi din cuşcă, ci, mai mult, s-au abandonat cu totul situaţiei ca şi cum ar fi fost incapabile să schimbe situaţia. Învăţaseră lecţia neputinţei şi a faptului că nu există nicio scăpare! Aceste concept al neputinţei învătaţe, pe care îl găsim în comportamentul animalelor, a fost experimentat cu „succes” şi asupra oamenilor, ajungând să creadă că, din moment ce acţiunile lor într-o anumită direcţie sunt lipsite de sens, nu există oportunităţi de schimbare a situaţiei, iar neputinţa este singura lor certitudine.

Experimentul lui Seligman m-a făcut să fiu mai îngăduitor cu societatea românească şi cu felul în care cetăţenii au înţeles rolul lor în dezvoltarea socială, economică şi politică a acesteia. Câinele lui Seligman care refuză să mai vadă ieşirea din cuşcă, deşi are uşa larg deschisă, acceptându-şi neputinţa de a schimba ceva, se plimbă târându-şi neputinţa prin cuşca numită România. Şocurile sunt aplicate cu regularitate din patru, respectiv cinci ani, iar podeaua cuştii pe care îşi plânge neputinţa, a rămas singurul loc de refugiu.

La un moment dat, un specialist spunea că, excluzând bolile cu componentă psihotică, „neajutorarea învăţată” reprezintă cea mai subminantă dinamică psihică, iar alături de convingerile limitative cu care este presărat folclorul românesc, precum şi întreaga literatură, au pregătit traiectoria acestui popor către neputinţa, care a trecut de la nivelul despre care vorbea Seligman, de „învăţată”, la cea „aprofundată”, cea pe care ne pregătim să o brevetăm în anul de graţie 2020.

Pot spune că optimismul m-a părăsit şi, cu toate că l-am încurajat timp de 30 de ani, cea mai mare prostie de care poate da dovadă un om mi se pare aceea de a-şi pune speranţa în voinţa liberă şi în capacitatea semenilor săi de a se coaliza către un bine comun…şi nu pot spera decât că printre cei care fac parte din haita acea a lui Seligman s-o găsi vreunul care, în virtutea inerţiei, să găsească uşa şi, în felul acesta, să avem puterea exemplului generat de un soi de accelerator de particule, căci acceleratorul voinţei trebuie să facă obiectul unui alt experiment psihologic la care încă nu am avut acces.

Ciprian DEMETER