J.J. Rousseau spunea că omul este bun de la natură, dar corupt de societate.
Nu am crezut, însă, niciodată, în darurile naturale cu care a fost înzestrat omul. Nu am crezut că oamenii sunt drepţi şi cinstiţi prin prisma zestrei ereditare. Aceste elemente constituie baza pentru dezvoltarea psihică a individului, dar nu produc direct aptitudinile şi capacităţile individului. Dezvoltarea trăsăturilor ereditare este asigurată de către mediu, de către obiceiurile şi modul de organizare a activităţii individului. Acesta este motivul pentru care, la o vârstă mai înaintată individul va manifesta mai puţin influenţa ereditară şi mai mult influenţa obiceiurilor şi a acţiunilor dobândite prin experienţă şi pe cele ale mediului în care a fost crescut şi educat. Acesta este şi motivul pentru care, într-o societate organizată, corectitudinea nu poate şi nu trebuie să fi doar o zeste ereditară, ci o alegere, o opţiune pentru individ de a-şi continua existenţa în cadrul unei societăţi sau, dimpotrivă, într-o instituţie de reeducare sau privativă de libertate.
Nu ne-am născut toţi într-o lume ideală în care moralitatea este o formă de exprimare a existenţei noastre, ci într-o lume în care mecanismele de apărare şi promovare ale moralităţii funcţionează şi trebuie să fie asigurate de către un cadru instituţional.
Hebb (1994) a pus în discuţie cazul unui ou în dezvoltare. Fără componenta genetică oul nu există, dar lipsa mediului de menţinere a vieţii şi lăsarea oului în frig au ca rezultat moartea acestuia. Deci, ce anume asigură dezvoltarea oului, ereditatea sau mediul? Atât ereditatea, cât şi mediul contribuie la acest proces şi acest lucru trebuie reţinut în studierea influenţelor genetice.
Referindu-ne la democraţia din România ca la un organism viu, aflat în continuă dezvoltare, similitudinea influenţei genetice şi a mediului în dezvoltarea sa îşi regăsesc deplină aplicabilitate. Genetic, ne-au fost transmise o serie de caracteristici: lipsa disciplinei, invidia, fascinaţia pentru liderii străini, iar prin prisma aşezării geografice şi a invaziei popoarelor migratoare, ne-am format o oarecare lipsă de autonomie în construcţia viitorului. Faptul că existenţa noastră ca popor a fost sistematic ameninţată a dus, cu timpul, la formarea unei credinţe privind dependenţa de alţii şi, în acelaşi timp, o lipsă de autonomie în luarea deciziilor.
Am subliniat voit trăsăturile negative generate de cele două influenţe, în încercarea de a explica atitudinea electoratului român la alegerile locale şi modul în care mai funcţionează instituţiile statului, dacă acestea mai există şi dacă mai funcţionează.
În România anului 2020 circulă, pe toate posturile de televiziune, imagini cu persoane care umblă, precum nişte şobolani, în sacii cu voturi, într-o încăpere în care accesul ar fi trebuit să fie strict interzis, cu saci care sunt scoşi fără nicio explicaţie şi fără un control strict, iar reacţia autorităţilor este aproape inexistentă. Ne putem pune speranţe în reacţia societăţii civile, dar am învăţat după mai bine de 30 de ani că şi aceasta este inexistentă, aceasta reușind să fie reactivată când există interese din partea unor grupuri influente şi cu multă putere financiară.
Asemenea fapte, într-o ţară membră a Uniunii Europene, ar fi imposibil de imaginat! Dacă am crezut în votul democratic, cu toate hibele lui, pot să mă declar de azi un idealist. Acuzaţii de fraudă electorală au existat din cele mai vechi timpuri şi pot spune că şi la case mai mari, dar difuzarea aceasta obsesivă a unor persoane care îşi pun voturile cu mâna şi lipsa de reacţie a societăţii şi a instituţiilor devin înspăimântătoare. Imaginile acestea au făcut încojurul Planetei, iar imaginea României în care totul este posibil, condusă de autorităţi incapabile să organizeze şi să gestioneze desfăşurarea unor alegeri libere este una dezolantă şi îngrijorătoare, la fel de îngrijorătoare ca a unei ţări pârjolite de invazia popoarelor migratoare.
Cine anume o vrea câştigătoare pe Clothilde Armand şi de ce? Să fie fascinaţia noastră ereditară pentru liderii străini sau poziţia geografică datorită cărora am învăţat de-a lungul vremii să nu ne punem prea multe speranţe în ziua de mâine? Răspunsul trebuie căutat în inimaginabilul regres al unui popor care se luptă de 30 de ani să clădească o democraţie. Acesta este motivul pentru care nu cred în bunătatea omului de la natură, ci într-un mediu care a lucrat sistematic la acceptarea unei resemnări îngrijorătoare şi a unei neputinţe autoimpuse. O administraţie neputincioasă, o justiţie neputincioasă, o societate civilă neputincioasă, o clasă politică neputincioasă, însă o autoproclamată democraţie ca să ne aflăm, vorba lui Ţuţea, „în treabă”, căci „aflarea în treabă este isprava omului neputincios”. În felul acesta funcţionează şi statul român şi instituţiile sale, se află „în treabă” ca să-şi mascheze neputinţa autonomiei şi a competenţei care le-au fost abolite prin moştenirea genetică, a influenţelor generate de mediu şi de vizibila lipsă de educaţie, căci democraţia este puterea poporului bine informat şi nicidecum al acestui popor manipulat care se îndreaptă cu paşi repezi către o voalată formă a tiraniei.
Ceea ce este îngrijorător, însă este că în România anului 2020 nici măcar vălul nu mai există!
Ciprian DEMETER
