1 Decembrie 2020, zi de sărbătoare de 30 ani încoace pentru România, cu aceleași probleme, frământări și neajunsuri ca acum 30 de ani. Ceea ce ar fi trebuit să fie o comemorare a curajului și a patriotismului strămoșilor noștri, a devenit doar un moment pentru rememorarea unor eșecuri. Am pornit la drum în 1989 cu multe speranțe și visuri. Azi ne lipseşte doar entuziasmul de acum trei decenii, speranțele pentru unii dintre noi au mai rămas… Timpul a trecut şi încă mai aşteptăm schimbările acelea care ne-au făcut să ne bată inima puternic în piept gândindu-ne că, într-o zi, ne va fi bine şi toată strădania şi chinul nostru de la un anumit moment nu au fost în zadar. Iată-ne ajunşi în anul de 2020, anul în care Lumea nu mai este aşa cum o cunoşteam, însă pentru noi, românii, această molimă nu este decât un necaz dintre miile care s-au abătut asupra noastră. Singura diferenţă este aceea că acum avem un număr foarte mare de persoane afectate, într-un timp foarte scurt. Deși populația României a fost decimată, în ultimii 30 de ani, mai abitir ca după război, nu a avut nimeni timp să le ţină socoteala celor care au plecat dintre noi, fie pentru totdeauna din cauza unor evenimente precum Revoluția din 1989, Mineriadele, Colectiv sau din cauza unui sistem de sănătate de Ev Mediu, fie pentru scurte perioade de timp în căutarea unui trai mai bun în Occidentul plin de oportunități.
De 30 de ani tocmai această speranţă bolnăvicioasă că mâine va fi mai bine, ne-a ţinut în viaţă, dar ne-a şi anesteziat gândul de răzvrătire împotriva unui sistem construit pe bazele unei perpetue josnicii a unei clase politice. Ce mai poate anima poporul român? De unde ar putea să-şi mai găsească vreodată resursele pentru a rescrie un moment asemănător celui petrecut la 1 Decembrie 1918?
Şi cei slabi, dacă sunt uniţi, devin puternici spunea Friedrich von Schiller, numai că unitatea noastră a devenit o utopie şi un subiect de bancuri pentru generaţiile mai tinere. Pandemia ar fi fost un bun prilej pentru a fi mai uniţi şi mai solidari, doar că isteria creată, lipsa de informare şi, de cele mai multe ori, dorinţa de a profita a unora, au adâncit o prăpastie între oameni. Nu ştiu cât timp ne va lua să facem să dispară acestă prăpastie sau dacă va mai dispărea vreodată, însă tragediile oamenilor care au fost lăsaţi la voia întâmplării şi care au fost sacrificaţi doar pentru interesele politice, nu cred că vor dispărea prea curând din memoria colectivă. Acestea sunt consecinţele unei democraţii pe care Iliescu o numea cu mult aplomb democraţie tânără, doar că am ajuns în momentul în care, aşa cum spunea Henri Frederic Amiel “Democraţia îngăduie celor incapabili să ia deciziile cele mai importante. Conceptul de egalitate le va permite inculţilor să rămână inculţi, proştilor să rămână proşti, delicvenţilor să rămână delicvenţi. Conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecinţe pentru că nu va fi recunoscută poziţia oamenilor de valoare, a celor cu experienţă, a celor serioşi. Valorile vor fi dizolvate de mediocrităţi.”
Dintr-o dorinţă furibundă de a avea alegeri, întreaga populaţie a României a fost sacrificată într-un mod barbar. Să ne prefacem că totul este bine, că pandemia este ţinută sub control, iar pentru asta trebuie să ţinem instituţii deschise, mall-uri şi marketuri. Spitalele sunt precum în război, instituţiile publice au devenit adevărate focare de infecţie. Zilele acestea, două grefiere în vârstă de 41 de ani au murit din cauza infecţiei cu coronavirus. Una dintre ele avea doi copii acasă, unul de 2 ani şi altul de 2 luni. Cine va putea să le explice vreodată celor doi copii că mama lor a pierit din cauza unui sistem care joacă ruleta rusească cu cetăţenii acestei ţări? Cu toate astea, România își pune zâmbetul pe față și speranța în suflet şi se pregăteşte pentru alegeri. Bugetul pentru aceste alegeri ar fi putut ajuta mii de români care ar fi avut nevoie de tratament de specialitate şi nu au putut beneficia de el în România…. pentru că, da, aţi ghicit! AM SPERAT 30 DE ANI ÎNTR-UN SISTEM DE SĂNĂTATE FUNCŢIONAL, pentru a ne trezi în 2020 că viaţa noastră nu valorează mai mult decât ceapa degerată a ţăranului care trebuie să stea în frig ca să mai apuce să vândă şi acea ceapă de care depinde viitorul familiei lui.
Aşa ne-a găsit 1 Decembrie 2020 şi pot spune că nu mă mai încearcă niciun sentiment de bucurie şi nici inima nu-mi mai tresare pătrunsă de vreo speranţă, căci România a fost iredemediabil amanetată unor interese care au făcut ca acest popor să trăiască la nivelul celui din Congo.
Afirmația că problemele sunt prea complicate pentru ca individul de rând să le priceapă este un fel de perdea de fum. Dimpotrivă, s-ar părea că multe dintre problemele esențiale are vieții individuale și sociale sunt foarte simple, de fapt atât de simple încât ar fi de aşteptat să te înțeleagă oricine. A le lăsa să apară ca enorm de complicate, astfel încât doar un specialist le poate înţelege, și chiar și el numai în domeniul său limitat, tinde de fapt — și deseori intenționat — să descurajeze oamenii să mai aibă încredere în propria lor capacitate de a gândi despre acele probleme. Individul se simte prins, fără să poată face ceva, în masa haotică de date și, cu răbdare patetică, aşteaptă pânâ când specialiștii descoperă ce să facă și încotro să meargă. – spunea Erich Fromm în Frica de libertate.
Atât ne-a mai rămas și nouă, să așteptăm specialiștii să-și spună părerea și să ne căutăm, fiecare după posibilități, în case, cuminți, sfârșitul ca națiune și ca indivizi, căci Viața îi preferă doar pe cei puternici, iar viitorul unei națiuni nepăsătoare și pentru care speranța este un mod de viață, nu poate fi mai trainic decât lumina unei lumânări în bătaia vântului.
Ciprian DEMETER
