Începusem să scriu la o carte, dar pandemia mi-a blocat deplasările şi întâlnirile. Proiectul e suspendat, nu anulat. Totuşi, am apucat să realizez câteva interviuri şi m-am gândit să vi le prezint cu prilejul Zilei Naţionale a României. Deoarece cartea îşi propune să dezvăluie ce a mai rămas în şi din memoria colectivă a românilor despre cei care au fost delegaţi să voteze desprinderea de Ungaria şi unirea cu România.
Delegaţii la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918, ori participanţii reprezentativi sunt acum doar nişte nume pe o listă istorică. Aşa că, am luat lista şi am început să le caut urmaşii, sau pe cei care ştiu ceva despre ei, care îşi amintesc ceva despre ei. Eu vreau să îi aduc la viaţă în memoria noastră, ca oameni care au fost, nu doar ca nişte nume înşiruite pe o hârtie fără trăiri, fără sentimente. Ori, doar ca nişte nume pe nişte cruci din cimitir.
Nu e vreo lucrare ştiinţifică, ci o viziune jurnalistică asupra evenimentelor de acum 100 de ani. Dacă vreţi, un reportaj printre amintirile uitate de istorie.
De obicei, de Ziua Naţională a României majoritatea publiciştilor comentează, combat istoria prin comparaţie cu trăirea prezentului. Eu m-am gândit să fac altfel: să vă aduc la viaţă oamenii istoriei, prin intermediul amintirilor despre ei, iar voi să comentaţi. Aşa vor fi pomeniţi de două ori, o dată de mine şi încă o dată de voi.
(II)
Sârb Stoiu ajunge primar ca să scape Cuvinul şi Ghiorocul de bandiţi
Despre Sârb Stoiu, delegat cu drept de vot la Marea Unire de la Alba Iulia, din partea Cercului Radna, am stat de vorbă cu strănepotul lui, profesorul universitar Gheorghe Păcurariu, unul dintre primii rectori ai Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad, înfiinţată după 1989.
– Prima dată am găsit informaţii despre el în revista de istorie, Magazin Istoric, începe discuţia profesorul Păcurariu. Un anume Botez a scris un articol la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire. Acolo am văzut prima oară în reproducere Credenţionalele celor care au fost delegaţi la Marea Unire. Acolo l-am găsit pe Sârb Stoiu, începe discuţia profesorul Păcurariu.
– Deci până atunci nu se ştia în familie despre el?
– Ba, se ştia. Că maică-mea era nepoata lui Birău, iar eu am fost la înmormântarea lui, în 1945. Aveam şapte ani atunci. El s-a născut în 1867, iar în 1904 a devenit primar în Cuvin şi Ghioroc. A avut trei copii, doi băieţi şi o fată. Unul dintre băieţi, pe care îl chema tot Sărb Stoiu, a murit în 1914, în Primul Război Mondial, în armata austro-ungară. Apoi l-a avut pe bunicul meu, Sârb Gheorghe, care a murit la 22 de ani, prin 1920, de tuberculoză. Şi sora lor, Maria, a murit cam în aceeaşi perioadă, tot de tuberculoză. A mai rămas Sârb Constantin, care a trăit până în 1947. Acesta a fost şi cel mai controversat fiu al lui.
– De ce?
– Se contra mai tot timplu cu taică-su. A fost jandarm. Dar să revin. Mama mea avea doi ani când a murit tatăl ei Sârb Gheorghe. Iar bunica mea s-a recăsătorit. Însă mama mea a rămas în familia lui Sârb Stoiu. Au fost un pic de conflicte de părăsire a copilului… Mai târziu mama mea s-a căsătorit cu tata, în 1936, iar după un an m-au avut pe mine şi s-au mutat la familia tatălui meu. Totuşi mama a rămas cea mai apropiată de familia lui Sârb Stoiu. Poate şi pentru că o chema Marta, la fel cum o chema pe soţia lui Sârb Stoiu.
– Cât timp a fost primar Sârb Stoiu la Ghioroc?
– Până în 1929, când l-au schimbat ţărăniştii lui Maniu, fiindcă el era liberal.
-Cum a ajuns primar?
– Din poveştile din sat se ştie că a preluat funcţia la cererea unui grup de oameni mai cinstiţi. Fiindcă în sat era un grup de… bandiţi. Care… terorizau într-un fel comunitatea. Cu păşunea comunală, cu pădurea…
– Un fel de bandă locală?
– Cam aşa ceva. Boncsi îi zicea. Zice că şi tăiau vitele şi porcii chiar în curţile oamenilor. Aşa l-au chemat pe Stoiu să candideze la alegerile din 1904. Totuşi, el nu s-a înscris la alegeri. Într-o noapte banda asta de care am vorbit au venit la el, au sărit peste poartă, cu bâte, au intrat în casă şi l-au ameninţat dacă ar urma să preia funcţia de primar. Stoiu, străbunicu’, a zis că el nu a candidat şi i-a invitat să bea un pahar de vin. I-a condus jos în pivniţă unde erau rudele lui care au luat şi ele pari şi i-au gonit pe cei din bandă. A doua zi Sârb Stoiu şi-a depus candidatura la primar. Au fost trei candidaţi: fostul primar, care era mai în vârstă, candidatul din partea bandei şi străbunicul. La al doilea tur de scrutin bătrânul i-a dat voturile lui Stoiu. Mai târziu, una dintre fetele fostului primar s-a căsătorit cu acel Sârb Constantin. Prima oară a scris despre Stoiu învăţătorul din sat, Drecin. Cartea circula scrisă de mână prin sat. I-a fost învăţător şi mamei mele şi mie.
– Ce vă mai amintiţidespre Sârb Stoiu?
– De pildă, faptul că nu îşi sărbătorea niciodată ziua de naştere.
– De ce?
– Pentru că a pierdut doi copii şi a rămas cu cel cu care nu se-nţelegea.
– Cum, nu se-nţelegea cu fiul?
– Păi, nu-i dădea bani, iar Costi fura de la el, ba porumb, ba altceva. E şi o poveste despre acest episod. Că Stoiu ar fi aflat că fiul său plănuieşte cu cineva să fure porumb într-o noapte. S-ar fi înţeles cu un alt fecior să îi dea peste gard sacul de porumb. Bătrânul a aflat şi s-a dus el la gard să primească sacul de la fiu-său. Altădată l-a trimis pe Costi să muncească la ogor. Pe la prânz bătrânul s-a dus să vadă ce face. Costi ara, iar taică-su îi spune că nu ară bine. Da’ cum e bine tată? Arată-mi, i-a zis Costi. Bătrânul s-a pus să îi arate, iar când s-a depărtat Costi a plecat acasă. L-a aşteptat cu muzica. O altă poveste este din perioada lui 1919, când erau luptele cu bandele lui Kun Bela. Pe Costi l-au trimis la Micherechi, ca jandarm să facă ordine. El era căsătorit, dar acolo a cunoscut o femeie. A venit cu ea în sat, cu o căruţă cu cai murani, cu oi, cu mai ştiu eu ce, zicând că se căsătoreşte cu ea. Săraca femeie a văzut când a ajuns aici că el era căsătorit şi l-a întrebat: eu acuma ce fac? Nu ştiu, a zis fiul lui Stoiu.
– Cum era ca om Sârb Stoiu?
– Foarte dur.
– Nu degeaba l-au ales primar împotriva bandei, nu?
– Haha… Da. Şi băşcălios. Vindea un taur, iar unul din comisia de evaluare a zis că are şapte tone şi nu poate fi vândut. Stoiu i-a zis: poate cu grajd cu tot! Apoi mi-am amintit că în Al Doilea Răboi Mondial, când au venit ungurii, în 44’, am fugit în pădure împreună cu Stoiu. Taică-meu a fost pe front, s-a rupt frontul şi a venit acasă până s-au lămurit lucrurile. Două săptămâni am stat ascunşi în pădure. El avea peste 70 de ani şi atunci a mâncat prima oară în viaţă dulceaţă. I-a mai prins şi pe ruşi când au trecut pe-aici. Se necăjea cum fac „pradă” cu toate, cum iroseau mâncarea şi hrana pentru animale.
– Apropos de perioada din 1918-1919, nu a avut probleme ca primar român?
– Ba da, a stat şi atunci ascuns o vreme.
– Ce a făcut ca primar?
– A regularizat văile, a instituit pădurea comunală, la care aveau dreptul şi familiile mai sărace, a sistematizat satul, făcând străzile largi şi drepte care sunt şi astăzi… Fiindcă satul era pe deal, până spre sfârşitul secolului 19. Străzile le-a făcut largi ca să fie loc pentru „hoară” (păsări, n.r.). Apoi, în 1912, s-a pus problema că motorul care circula în Podgorie făcea prea mult zgomot şi aşa s-a realizat, de către toţi primarii de atunci din zonă, calea ferată electrificată pentru ceea ce ştim astăzi că se numea Săgeata Verde. Satul avea 2500 de hectare de pământ şi în jur de 1000 de cetăţeni. Deci era un sat cu oameni înstăriţi. Iar cel mai bogat avea 100 de iugăre, adică 30 şi ceva de hectare. Stoiu avea vreo 17 hectare de pământ. Apropos de asta: cât a fost primar nu şi-a cumpărat nici un metru de pământ în plus. Zicea că decât să te pui cu „fişcalii” mai bine pierzi o pereche de boi.
Ovidiu BALINT
