Am citit cea mai dură, tranșantă, nemiloasă dojană meritată transmisă
poporului meu de un ambasador străin. Un fel de: mă, măi românilor,
sunteți întregi la minte? O spune nu un neica nimeni, ci ditamai
ambasadorul Norvegiei la București. Omul ăsta, diplomat venit dintr-o
țară în care nu prea crește nici grâul, nici pătlăgica, nici floarea
soarelui, nici leușteanul, nu pricepe cum o țară cu un asemenea
pământ, toată traversată de gârle și izvoare și izvorașe, capabilă să
hrănească fără probleme, cu îndestulare, 80 de milioane de oameni,
nu-i în stare să hrănească o populație de cinci ori mai mică. E un
uriaș paradox, zice ambasadorul, exprimându-și astfel perplexitatea.
E, citesc eu pe dedesubtul răgnetului dojenitor, o idioțenie. Cum să imporți tu, România, cireșe din Africa de Sud, usturoi din China, fasole din Etiopia, praz din Egipt, mere din Polonia, lăptuci din Brazilia? Cum să cumperi struguri când ai podgorii care produc cele
mai diverse soiuri de masă și de vin încât să umpli toate mesele
princiare ale lumii? Cum să cumperi măi România, nu ți-e rușine,
struguri de masă din soiul Italia veniți chiar din Italia când și
nesăpată o vie de la Drăgășani sau Pietroasele sau Valea Călugărească
sau Odobești îți poate da struguri de masă la fel de buni, dacă nu mai
buni decât cei cumpărați din Cizmă și stropiți abundent cu pesticide?
Se miră ambasadorul Norvegiei, azi, într-o conferință publică și o
sută de politicieni și oameni de afaceri și de gură casă prezenți în
sală îi dau tâmp dreptate și apoi pleacă acasă liniștiți. Alo, domnule
Guvern, ai vreo soluție să nu mai cumpărăm praz din Egipt fiindcă se
ridică Nea Mărin din mormânt, fiindcă-i insulți nu doar Băileștii, ci
și opera umoristică? Alo, nea ministrule agricol, ai vreo idee cum să
nu mai cumpărăm vagoane de usturoi din China, fertilizat cu căcat
uman, fiindcă chinezii nu aruncă nimic și găsesc utilitate și
productului ieșit din găoază, și să folosim usturoiul nostru, îngrășat
cu gunoi de grajd, fiindcă la noi crește un usturoi mai bun și mai
usturoi ca usturoiul lor, cu condiția să-l pui în pământ?
Ne spune, nu un neica nimeni, ci un diplomat care nu-și pierde
cumpătul cu una cu două, uluit – din iubire pentru noi fiindcă altă
motivație n-ar avea – că suntem, ca să nu zică idioți, paradoxali. Da,
nea norvegianule! Suntem un paradox european. Și dacă mai cauți nițel
mai găsești și alte paradoxuri. Îți mai zic eu unul. Acum un sfert de
veac exportam mobilă în toată lumea. Pădurile noastre erau vândute ca
viori și paturi și scrinuri sculptate. Nemții cumpărau, era singura
șmecherie îngăduită, în lădițe de lemn, musai în lădițe de lemn,
legume și fructe românești. Îi interesau în primul rând lădițele. Azi
vindem, în lumea arabă mai întâi, apoi în lumea europeană și-n toate lumile, exclusiv bușteni. Lemn brut. Cumpărăm de-ale gurii. Cumpărăm grâu în țara grânelor și cumpărăm cireșe. Când, mă întreb, vom cumpăra de unde? Din Guinea Bissau sau din Tanganica? Și zarzăre. Încă nu importăm zarzăre. Să cumpărăm și zarzăre. Da, domnule norvegian, ai slobozit un strigăt pe care-l recepționez ca pe o dovadă de dragoste.
Transmite dragostea asta care să ne trezească, chiar dacă te ferești
să ne numești idioți, ci doar paradoxali… ON THIS DAY
Tristan MIHUȚA