Noaptea dintre ani era, înainte de 1989 un eveniment special şi pentru mulţi, cea mai frumoasă noapte a anului. Pot spune, de cele mai multe ori, cu amărăciune, că regret acea magie care cobora în sufletul meu în acea noapte.

Tradiţiile, truda gospodinelor, bucuria noastră de a fi împreună cu familia şi cu prietenii, surpriza unor portocale, a unei cafele de import sau a unei “ţigări bune”, umorul de calitate din programul de Revelion, glumele pe care ni le permiteam şi noi pe seama regimului, relaxaţi de aburii alcoolului, bradul acela natural, martorul bucuriei noastre, împodobit cu tot felul de lucruri, de la bucăţi de vată până la cutii colorate, artificiile acelea care îţi lăsau urme adânci în perdea şi în canapea dacă nu erai atent şi pentru care erai mândru tot restul anului, amintindu-ţi ce noapte de pomină a fost trecerea dintre ani. Programul de la televizor aproape că se savura ca o gură de aer proaspăt, nu-ţi permiteai să ratezi nimic şi era un alt motiv de mândrie, să fi reţinut cât mai multe anecdote şi vorbe de duh. Pe lângă toate acestea, la miezul nopţii cu precizia unui ceas eleveţian îşi făcea apariţia pe micile ecrane, şi când spun micile, am proprietatea termenului, Nicolae Ceauşescu.  Stâlcit, greoi, dând din mână, citea un discurs pe parcursul căruia, de fiecare dată, mintea mea era plecată anapoda. Reuşeam să mă deconectez de la acel discurs cu o rapiditate pe care mi-aş mai dori-o uneori. Erau două cuvinte magice care mă trimiteau în altă dimensiune: “Dragi tovarăşi şi pretini”, atât trebuia să rostească Ceauşescu din acel discurs pentru ca eu să nu mai am de-a face cu realitatea câteva minute. Am aflat mai târziu că existau unele mărturii care spuneau că defectul acesta de vorbire îl căpătase în închisoare în urma unei bătăi pe care o primise din partea colegilor de celulă pentru că mâncase mâncarea pe care aceştia a o opriseră pentru un deţinut care se îmbolnăvise şi trebuia ajutat. Bâlbâiala aceasta a făcut ca Ceauşescu să fie mult timp ţinta ironiilor colegilor săi şi chiar a lui Gheorghe Gheorghiu Dej care simţea o plăcere sadică să-l pună pe Ceauşescu să spună Vietnam, iar acesta spunea “Vienam”.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat. Tânăra democraţie ne-a bătut la uşă şi mult timp a fost însoţită de Ion Iliescu cu limbajul său de lemn. Băsescu şi-a găsit timp, câţiva ani, să facă o baie de mulţime şi să bea şampanie din sticlă, gesturi care fac cât o mie de discursuri şi care nu mai lasă loc de echivoc pentru caracterul spontan al marinarului, ulterior lăsând discursul pentru noaptea dintre ani în grija administraţiei prezidenţiale.

Discursurile şi apariţiile lui Iohannis m-au făcut să-mi fie dor de dicţia şi de vocabularul lui Ceauşescu. O apariţie anostă, o privire îngheţată din care nu transpare niciun strop de inteligenţă emoţională, un vocabular rudimentar, cuvinte folosite incorect, deseori silabisite poate cu intenţia de a fi însuşite de către auditoriu, un rânjet forţat, cu şanse mari de a deveni grotesc, aşa s-ar descrie orice încercare a preşedintelui Iohannis de a transmite ceva românilor.  Se spune că limbajul este o prelungire a gândirii şi a sufletului nostru. Scopul urmărit prin limbaj este dezvoltarea personalităţii individului, nu doar a memoriei şi a capacităţilor cognitive. Personalitatea implică sinteza armonioasă a fenomenelor psihice precum afectivitatea, imaginaţia, creativitatea. Nu ştiu cum era Iohannis la catedră şi, de cele mai multe ori, înclin să cred că nu a avut de-a face cu  această profesie. Prin prisma funcţiei deţinute la acest moment ne-a dovedit că are câteva obsesii în jurul cărora îşi alcătuieşte discursul şi îşi duce existenţa: PE-SE-DE şi Guvernul Meu. Guvernul este al său acum, PSD nu mai reprezintă mare lucru. În asemenea condiţii, pentru Iohannis a mai rămas un singur plan de rezervă cu care mai poate veni în faţa populaţiei pentru a spune ceva: ROMÂNIA NOR-MALĂ. Sintagma aceasta obsesivă, repetată fără noimă şi fără oprire, a ajuns să-mi creeze repulsie de câte ori aud cuvântul NORMAL, în orice context, şi să sar ca ars când cineva îmi răspunde la o întrebare cu un NORMAL! Ce este normal pentru Iohannis şi ce-o mai fi normal pentru noi de avem toată ziua cuvântul acesta pe buze, Dumnezeu mai ştie!

Dar cum până la Dumnezeu ne mănâncă sfiinţii, aş spune că înainte de orice unui preşedinte de republică îi revine, printre altele, şi obligaţia de-a depune un minimum efort pentru nişte lecţii de dicţie care să-i asigure un accent şi o pronunţie corecte, fără silabisiri ridicole. Până la noi discursuri şi cuvântări, deocamdată, Iohannis ne stârneşte râsul când pronunţă PEROADA la fel cum Ceauşescu îi stârnea râsul lui Gheorghe Gheorghiu Dej când pronunţa VIENAM.

Ciprian DEMETER

1 COMENTARIU

  1. Halucinantele afirmații, la un eveniment trist, ce presupune decență, sobrietate, și solemnitate, discursul politic trebuia exclus. Îl citez pe președinte: „Schimbând legi și capturând legi una câte una, s-a consolidat regimul nazist. Astăzi, în tentativa lor nesăbuită de a se salva de justiție și de a-și prezerva puterea, unii politicieni învinuiesc magistrați, blamează multinaționalele viclene – cum zic ei – și diabolizează Uniunea Europeană, descrisă drept «abuzivă» și «trufașă». După cei arătați acum cu degetul, ar urma alții. Și tot așa, până când indistincția și căutarea continuă a vinovaților s-ar transforma în pretextul perfect pentru acapararea statului”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here