În Los Angeles nu ai ce căuta fără mașină. Dacă pentru Centrul de presă și pentru „Rose Bowl” beneficiam de o cursă specială, pentru alte deplasări trebuia să ne descurcăm. Iar taxiul nu era cea mai bună soluție. Norocul nostru a fost că Ion Simion Mehno (de la Agerpres) avea o cunoștință în LA şi persoana respectivă a închiriat o maşină pe care ne-a lăsat-o nouă. Aşa am ajuns să vedem unele dintre punctele de atracţie ale Los Angelesului. Am început cu Disneyland, unde am stat o zi întreagă şi încă nu am văzut tot şi nici nu am încercat toate senzaţiile tari, generatoare de adrenalină, dar am urcat în trenurile acelea „turbate”, în caiacuri care se prăbuşeau în apă, am petrecut în compania personajelor din celebrele desene animate. M-am convins, încă o dată, că nimeni nu se pricepe mai bine ca americanii la spectacole. Şi că nimeni nu ştie mai bine ca ei să stoarcă banul din te miri ce. După o zi plină, seară de seară, pe un „bulevard” din incintă, are loc parada personajelor din desenele animate ale lui Walt Disney, iar pe lacul aflat tot în incintă se desfăşoară un spectacol pe care nu ai cum să-l uiţi vreodată. Toată lumea stă aşezată jos, pe asfalt. Cum pe asfalt?!, mă gândeam, eu purtând, în acea zi, pantaloni deschişi la culoare. Dar, cum în picioare nu puteam, să rămân, că nu vedeau ceilalţi de mine, m-am aşezat. Când m-am ridicat, după mai bine de o oră, surpriză! – pantalonii erau curaţi, de parcă aş fi stat pe scaun. Asta, după o zi în care zeci, poate sute de mii de vizitatori se perindaseră pe acolo. Altfel, și astăzi mă încântă imaginile de la Disneyland, pe care le am imortalizate pe un CD.
Am fost, cum puteam rata prilejul, și la Hollywood, la Universal Studious. Mi s-a părut neverosimil să văd locurile unde s-au filmat o serie de filme, unde ,,locuiau” tinerii din Beverly Hills 90210, un serial de mare audienţă, la vremea respectivă. Am asistat la efecte spectaculoase, explozii, accidente etc. Şi aici, senzații tari, zboruri în ,,Cosmos”, cu racheta, câte şi mai câte… Şi apoi, unde mergeau tinerii aceia din Beverly Hills, să se scalde? La Malibu! Deci, hop şi noi, într-o duminică, spre locul cu pricina. De cum am ajuns, am şi intrat în apa Pacificului. Uitasem că Oceanul Pacific nu e Marea Neagră, şi că acolo e lumea surfing-ului. Văd venind spre mine un val uriaş şi mă întorc cu spatele, ca să-l ,,sfidez”! Ei bine, valul m-a izbit cu o putere imensă, întorcându-mă cu picioarele în sus şi cu nasul în nisip. Norocul meu a fost că nu m-am izbit de unul dintre bolovanii care abundau în apă, prin preajmă. Am continuat noi să ne zbenguim, dar cu prudenţă, de acum, Mehno şi Boeru ne filmau, când, dintr-o dată, constat că în jurul păturii noastre se făcuse un gol mare. Părinţii îşi luau copiii şi-i îndepărtau de noi. Iniţial, m-am gândit că om fi aruncat nisip pe păturile lor sau că i-am stropit. Apoi, pe moment, nu am mai dat importanţă întâmplării. Abia mai târziu, peste câteva zile, aveam să aflu şi cauza cuceririi fără luptă a acelui spaţiu de pe plajă. M-a lămurit sculptorul Ionel Munteanu, unul dintre autorii Monumentului Eroilor de la Păuliş (alături de Ioan Tolan şi Emil Vitroel). Mă luase de la hotel şi m-a dus la el acasă, în Long Beach, la vreo 25 de mile (circa 40 de kilometri) de Downtown Los Angeles. El era micălăcean de-al meu şi fugise din ţară, împreună cu viitoarea soţie, pe la începutul anilor ’80. Acum aveau un băiat de vreo șase ani și mai așteptau un copil. În fine, o poveste întreagă, numai bună pentru un roman. Ne întindem la vorbă şi, din una, din alta, îmi amintesc de Malibu. De ce au fugit părinţii cu copiii din jurul nostru? Ca să dezlege misterul, Ionel mă întreabă despre fel de fel de lucruri şi, la un moment dat, pune întrebarea care a limpezit totul: „Ce pantaloni de baie aveaţi?”. „Cum, ce pantaloni? Slip!”. „Ei vezi, asta e! Aici, doar homosexualii poarta aşa ceva”. E clar: oamenii văzuseră trei bărbaţi, fără femei, hârjonindu-se şi ne-au luat drept gay. E bine de ţinut minte!
(Din cartea mea „Adevărul, gol-goluț”)
Tristan MIHUȚA
