Cultul aşteptării la români

De fel, nu mi-a plăcut să aştept, dar societatea m-a educat în acest sens şi pot spune că am făcut din aşteptare un mod de viaţă. Aşteptarea aceasta mi-a dat mari bătăi de cap şi, cum mi-am propus să nu mai fac notă discordantă cu semenii mei, mi-am dezvoltat mecanisme de apărare pentru o zi în trafic, pentru o zi la ghişeul de la administraţia locală, pentru o zi de instanţă. Enumerarea este limitativă, la fel ca şi mecanismele mele de apărare, căci deocamdată nu am găsit niciunul pentru aşteptarea la care sunt supus, în speranţa schimbării clasei politice. Am înţeles, foarte târziu ce-i drept, că schimbarea acesta din politică are altă natură decât deplasarea mea în trafic, dar cu toate acestea ambele au cel puţin un element de care depind, şi anume că dacă vine un tâmpit şi se pune de-a curmezişul, poţi fi tu cel mai răbdător om din lume, mecanismele de apărare nu vor mai funcţiona.

Există o ramură a sociopsihologiei care cercetează sistematic reprezentările pe care le au popoarele sau clasele sociale despre ele însele, denumită imagologie.

G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” notează cu privire la specificitatea caracterelor naţionale: „Francezii sunt raţionalişti, germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii fatalişti. […] O cultură conţine în sine toate notele posibile, precum un individ toate aspectele caracterologice. Francezii sunt cartezieni, dar unii sunt mistici, englezii sunt pragmatici, dar mulţi sunt nişte visători, germanii sunt romantici si sistematici, dar printre ei sunt sceptici si dezordonaţi. Specificitatea nu e o notă unică, ci o notă cu precădere.”

Există o notă cu precădere şi pentru poporul român, cea a aşteptării. O aşteptare care nu îşi găseşte rădăcinile în răbdarea cu care, de cele mai multe ori, e bine să fim înzestraţi dacă vizăm rezultate de calitate şi pe termen lung, ci este acea aşteptare conformă vorbei populare „să se dea prostul din drum ca să treci şi tu”. De cele mai multe ori, prostul se dă la o parte când vrea el, după ce tu ţi-ai dat peste cap tot programul şi oricum nu mai contează dacă întârzii sau nu.

Victor Frankl, un psihiatru vienez, supravieţuitor al Holocaustului spunea că „cel care are un motiv pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”. Doar că, de cele mai multe ori, a îndura orice nu mai poate fi un motiv de mândrie, poate fi, cel mult, o dovadă a rezistenţei fizice sau psihice. Pentru un popor, o eternă aşteptare nu poate fi decât o existenţă tristă dusă de către o populaţie pe un teritoriu, iar în contextul globalismului motivele pentru care poţi fi determinat să rămâi în viaţă oricum şi cu orice fel de compromis sunt foarte variate şi perfide.

Sistemul de învăţământ a fost gândit de o aşa manieră tocmai a crea o masă de manevră fără repere și fără viitor, numai bună de scos la defilare înaintea alegerilor, iar din această pepinieră de nonvalori să fie recrutată, la nevoie, câte o „cheie” potrivită sau „o coadă de topor” bună la toate.

„Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti?” se întreba Tudor Arghezi, iar în vremurile noastre răspunsul este simplu: după cât de mult pot să se aplece şi după cât de sus pot să zboare.

Nu acuz pe nimeni, pe toţi schimbarea ne-a luat pe nepregătite. Cei care au trăit mult timp în comunism nu au putut să uite vechile obiceiuri sau nu s-au adaptat, tinerii s-au trezit în capitalismul sălbatic şi cu libertatea prost înţeleasă şi mă opresc aici pentru că nu vreau să judec şi să acuz pe nimeni. Toţi am fost aici, toţi am făcut şi bune şi rele şi toţi avem păcatele noastre, dar CEL MAI MARE PĂCAT E LAŞITATEA, iar dacă laşitatea a fost sădită pe un teren unde nu există dragoste de ţară, de străbuni, de tradiţii şi de neam, iar mândria de a fi român a devenit doar un moft, ne vom trezi că am populat ţara cu nişte umanoizi.

Singura speranţă care ne-a mai rămas la acest moment este că românii sunt prea tineri pentru a trăi din amintiri şi că, la un moment dat, ne vom simţi mai onoraţi să ne fie frică pentru o secundă, decât să ne fie ruşine tot restul vieţii pentru rolul de spectatori care aşteaptă un genocid programat de personaje machiavelice. Şi ca să-mi argumentez susţinerea, iată ce scria Machiavelli în Principele: „Dacă statele cucerite…. sunt obişnuite să trăiască în legea lor şi în libertate, ele pot fi stăpânite în trei feluri: întâi, să fie distruse, al doilea, să mergi şi să te aşezi acolo; iar al treilea să fie lăsate să trăiască după legea lor, luându-le o parte din venit şi punând o administraţie restrânsă care să le ţină prietene”.

Nu mai putem aştepta alte câteva zeci de ani să ni se spună că putem sta la masa elitelor, la fel cum nu mai putem aştepta în trafic până se va urni prostul din drum, la fel cum nu ne mai putem preface că nu vedem o Românie spoliată de bogăţii, un fel de fermă cu proprietar în UE.

La finalul acestui an pentru fiecare dintre noi, în simţirile şi în dorinţele noastre, să străbată imperativul unei coagulări a societăţii, a oamenilor de bine şi a iubitorilor de ţară în momente de cumpănă, căci cred cu ardoare că este momentul unei renașteri naționale, iar acest lucru nu mai poate aştepta.

Ne-a plăcut nouă românilor să ne lăudăm de-a lungul istoriei cu lipsa compromisurilor, însă ceea ce am uitat cu desăvârşire este, uneori, compromisul care are un rol practic şi duce la materializarea unor idei. Până una-alta, ne rămâne veşnica aşteptare cu care ne-am obişnuit. I-am aşteptat 45 de ani pe americani, am aşteptat 30 de ani tranziţia de la comunism la tânăra democraţie, cum ne spunea Ion Iliescu cu emfază… Zilele acestea, aşteptările noastre nu mai sunt la fel de măreţe, aşteptăm doar un vaccin şi o gură de aer proaspăt într-un parc. Anul care vine poate fi din nou doar un test al aşteptării în condiţiile în care ne-am obişnuit să îndurăm oricât şi orice, pretenţiile noastre au scăzut foarte mult, doar motivele au rămas măreţe.

 Va fi un alt an de manifestare plenară a unei incompetenţe care a atins cote alarmante în România, o reprezentare a unui cerc vicios în care ne învârtim ca şoarecii din exprimentele ştiinţifice, pentru ca la final, la fel ca acei şoareci, fie să pierim în experiment epuizaţi de metodele distructive, fie să fim exterminaţi într-un “nefericit accident”, pentru că am devenit inutili, decrepiţi şi bugetofagi. 

Dacă minciunile politicienilor şi incompetenţa instituţiilor publice nu ne mai deranjează, aştept cu nerăbdare ziua în care cel puţin adevărul să fie capabil să ne scoată din minţi şi să avem o reacţie pentru toate nenorocirile care ne-au definit destinul.

Ciprian DEMETER