Sunt lucruri pe care nu le-am spus în corespondențe. Unele, pentru a nu „încărca” excesiv reportajele, altele pentru că nu-și aveau locul într-un ziar. Deci…
Chinezii au fost deosebit de ospitalieri. Dacă cei din Hong Kong ne-au rezervat doar cazarea (plătită de noi, desigur), cei din Hainan s-au întrecut pe ei – ne-au asigurat toate mesele. O masă la ei era un spectacol. Pe o masă din sticlă, rotativă, pe care o tot învârteam ca să treacă și ca să revină prin fața fiecăruia dintre noi, 12 feluri de mâncare erau așezate pe platouri. De regulă, nu prea știam ce mâncăm. Odată, am văzut, pe un platou, costițe. Credeam că sunt de miel (nu mănânc miel, oaie), pentru că oasele erau subțiri. Mă abțin, inițial, dar îmi fac cu ochiul. Întreb pe careva dintre ai noștri, dacă e vorba de miel. Nu e. Gust. Foarte bune, dar nu sunt nici de porc. Ce să fie? Unii spuneau, ulterior, că au fost de câine. Nu știu, n-aș crede, dar parcă poți ști!… E cert că am mâncat insecte, de pildă un fel de furnici mai mari, învelite într-un fel cremă de zahăr ars, am mâncat șerpi… Dar ce n-am mâncat?! Toate, foarte gustoase. Îi mai „consultam” pe activiștii de partid, care uneori prânzeau ori cinau cu noi: „asta ce e?”. Nu știau. Nici nu mă mir. Acasă nu mâncau asemenea specialități, mâncau modest, și doar alături de delegațiile străine gustau și ei ceva mai aparte.
• Hotelurile în care am stat erau „opere de artă”. Noi, cu holuri și camere luminoase, în hol un pian, la care uneori cânta cineva. La lifturi, fete, femei tinere, totdeauna zâmbitoare, îmbrăcate în chimonouri înflorate. În fine… De cum ajungem la Haikou, mă duc la toaletă. Mă așez în fața pisoarului. Aud pași. Apoi se opresc. Mă uit cu coada ochiului. Era unul în spatele meu, puțin în lateral. Nu se mișca. Mă gândesc: „Ce naiba, sunt pisoare libere, ce așteaptă ăsta?”. Închei operațiunea și mă întorc. Un chinez, cu gura până la urechi, întinde spre mine o tavă cu șervete aburinde. Mă prind, e ca să mă șterg pe mâini. Evident, mă supun ofertei.
• La Haikou, stabilim să ne vedem, toți din delegație, seara, în holul hotelului. Dan Ivan nu are răbdare și studiază terenul. Coborâm la ora stabilită. În hol, roiau nemți, americani, australieni, oameni care lucrau aici, pe șantiere. În jurul bărbaților, fete. Localnice. În general, frumoase. Le studiez. Mă uit la picioare și observ că unele aveau pantofii ori botinele pline de noroi. Mă gândesc: „Astea sunt de vizavi, din cocioabele care sunt sub standardul cotețului pe care îl are tata, acasă, la Micălaca”. Iată-l și pe Dan Ivan. Ca un patron al casei, ne îmbie la bar. Intrăm. Se cobora un pic, în pantă. Ne așezăm. La un semn al lui Dan Ivan, un grup de fete dau năvală peste noi. Ni se așează pe genunchi. Mă uit la „a mea”. Nu e urâtă. Ba, e chiar faină, dar imaginea ghetelor înnoroiate îmi alungă orice firicel de gând păcătos. O poftesc să stea alături. Stă, dar continua să mă farmece. N-am ce face, mă obligă politețea și regula casei, îi comand o băutură răcoritoare. Stăm cât stăm, ne amuzăm de situație, apoi mi-a ajuns „distracția” și dau să plec. Mă uit, Dan Ivan nu e, a tulit-o. „A mea”, după mine. Încerc să o mint, îi spun că urc un pic și cobor iarăși. N-am cui. Probabil, e pățită, nu lasă ea prada din mână. Urc în lift, ea scai, după mine. Și îmi vine gând de răzbunare. Nu urc la mine, mă duc două etaje mai sus. Fata jubila. Mă opresc în fața unei camere. Ciocănesc. La ușă! Iese Dan Ivan, în halat alb, de baie. „Domnule președinte, sucul i l-am dat eu. Tu rezolvă restul!”. Și o împing pe dânsa în cameră. Dan Ivan strigă după mine că tocmai avusese o altă vizită și … Nu știu cum s-a descurcat cu fata, dar eu scăpasem de ea. Nu că aș fi fost un sfânt, dar ghetele …
• La Hainan am făcut pasiune pentru … ceai. Abia așteptam să fim serviți undeva cu o ceașcă de ceai, fără zahăr, se înțelege. Când am ajuns în stațiunea Kangle Garden Resort, nu am lăsat bine bagajele din mână și … direct la termos! Să-mi prepar un ceai. Nu știu cum am manevrat termosul, că apa opărită s-a revărsat peste mâna stângă, în care țineam cana. Imediat, dosul palmei mi s-a umflat cât o gogoașă bine crescută. Alarmă în grup! Vine translatoarea, care ne era și ghid, se uită și îmi spune s-o urmez. Mă duce la un cabinet medical. Acolo, o „felceriță” se uită la mână, îmi face semn că totul va fi ok, și îmi unge dosul suferind al palmei cu o alifie. Poate nu credeți: seara am făcut baie în piscină, fără probleme, pentru că umflătura dispăruse. Peste două, trei săptămâni, abia dacă am tras de pe dosul palmei un firicel de piele, aproape neobservabil. La noi, probabil, aș fi luat jos câteva straturi bune – epidermă, dermă și, poate, mai adânc. Deh, medicina chinezească!
Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here