„Te urmăresc, tinere! Te citesc!”, îmi spunea de fiecare dată când ne auzeam telefonic. Şi râdea, cumva părintesc. Apoi dezbăteam subiectul despre care scrisesem şi ne amuzam de prostia înconjurătoare, conştienţi, totuşi, de felul cum ne invada vieţile şi societatea, ca o igrasie. Fiindcă porneşte de la temelia unei societăţi, de la învăţământ şi cultură.

Ovidiu Cornea a intrat în viaţa mea cu un vis. Despre viaţă. Aşa se numea spectacolul regizat de Ştefan Iordănescu, după piesa lui Calderon de la Barca: „Viaţa e vis”. Actorul Doru Nica m-a dus în biroul lui Ovidiu Cornea, directorul Teatrului de Stat (pe atunci) din Arad. Trupa avea nevoie de un regizor tehnic. Habar n-aveam ce înseamnă această ocupaţie, despre care am aflat mai apoi că este chiar o meserie. Ovidiu Cornea m-a asigurat că nu e mare lucru, că doar trebuie să coordonez din culise ce se întâmplă pe scenă şi că…mă voi îndrăgosti de teatru, fără să renunţ la jurnalism. A fost unul dintre cele mai dificile spectacole montate pe scena teatrului arădean, în care numai foaierul şi holurile clădirii nu erau folosite. De-aia nici n-am simţit cum m-am îmbolnăvit de dragoste de teatru.

Prin adolescenţă şi în tinereţea mea primăvăratecă eram un abonat al spectacolelor Teatrului condus de Ovidiu Cornea. Tot pe când începeam să bâjbâi importanţa cuvântului, înainte de 1989, frecventam, împreună cu alţi câţiva prieteni, Cenaclul „Lucian Blaga” pe care îl înfiinţase tot Ovidiu Cornea. Aveam prieteni de şi din copilărie care erau membri ai Ansamblului folcloric înfiinţat de Ovidiu Cornea, pe când conducea Centrul de Creaţie. Noi nu ştiam cui datorăm posibilitatea manifestărilor în preocupările noastre culturale. Pur şi simplu aveam un cadru creat şi pus la dispoziţia speranţelor şi visurilor noastre.

Pe vremea când conducea destinele culturii arădene, ca inspector şef al Inspectoratului judeţean pentru Cultură (corespondentul Direcţiei judeţene pentru Cultură de azi), a aflat că protipentada comunistă arădeană pregătea dărâmarea Teatrului Vechi, pe atunci proaspăt închisul cinematograf Janos Herbach, pentru a se construi în locul lui un bloc de locuinţe de lux. A mobilizat crema intelectualităţii arădene din acei ani, a determinat vizita ministrului culturii şi nu doar că a blocat proiectul dărâmării celui mai vechi teatru din România (geamăn cu cel din Oraviţa), dar a şi provocat începerea unui proiect de renovare a monumentului istoric de pe strada Gheorghe Lazăr. Peste zeci de ani, la îndemnul lui Ovidiu Cornea, aveam să înfiinţez, în clădirea monument istoric, un festival de teatru complementar Festivalului de Teatru Clasic, înfiinţat de el, în 1995. Era Festivalul de Teatru şi Cameră Underground.

Pe scurt, Ovidiu Cornea avea viziune culturală! Fiindcă avea o dimensiune culturală irepetabilă! Puţină lume a înţeles, la vremea fiecărui demers cultural făcut de el, ce vedea el dincolo de un gest mangerial. Însă, a bucurat un oraş întreg şi sute de artişti.

La moartea lui, nu am înţeles cum de a fost posibil ca trupul să nu fie depus în foaierul Teatrului ale cărui destine le-a condus două decenii şi al cărui viitor l-a pregătit pentru încă jumătate de secol. Florin Didilescu, cel care a îmbolnăvit de teatru şi de limbă franceză câteva generaţii de tineri, mi-a amintit o calitate demolatoare a lui Ovidiu Cornea: modestia!

Mi-am amintit în câteva clipe, care treceau pe lângă cortegiul funerar în care erau doar doi actori şi nici un reprezentant al vreunei instituţii de cultură din Arad, cum îmi povestea suferinţa şi tristeţea pe care le simţea când intra în clădirea Teatrului arădean. Din cauza decăderii calităţii vieţii culturale a oraşului, în pofida potenţalului său uriaş.

Ani în şir m-am rugat de el să facem o carte de interviuri. M-a refuzat constant, motivându-mi că scrie el o carte de memorii. Cunoscându-i simţul deosebit al umorului şi al ironiei, cu care de multe ori lapida cotidianul banal, m-aş bucura să apară în formă editată. Îmi amintesc, de pildă, cum ironiza prezenţa, la un moment dat, în Teatrul arădean a patru oameni cu numele de Ovidiu, printre care şi el: avem aici Ovizi mari şi Ovizi mici! Aluzia ironică era luată de la un anunţ de pe litoralul românesc, unde, la o tarabă, erau puse în vânzare copii ale statuii lui Ovidiu din Constanţa, cu acest anunţ: avem Ovizi mari şi mici! Totuşi, mi-am dat seama că refuzul acordării de interviuri venea din modestia ridicată la nivel de disciplină interioară.

Cu Ovidiu Cornea murit şi o perioadă a viziunilor culturale, nu doar o generaţie de personalităţi culturale care şi-a pus visele în slujba unei dezvoltări durabile a urbei. Aşa am înţeles firescul lipsei atâtor posibili reprezentaţi ai culturii arădene de la oficierea înmormântării lui. Fiecare şi toţi aveau altceva de făcut.

Ovidiu Cornea a plecat discret. Aşa cum a construit o viaţă întreagă un vis pe care îl avea pentru cultura arădeană.

Ovidiu BALINT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here