Echipe cu istorie, persiflate de necunoscute

UTA și Dinamo, cândva capete de afiș pe orice program al etapelor campionatului de fotbal românesc reprezintă, în ultimele sezoane, adversari nesemnificativi pentru Voluntari, Clinceni, Mioveni și alți ”ieni”.

Nu am fost niciodată fan al lui Dinamo, cu mici excepții de perioade, în care, în echipa bucureșteană evoluau Dumitrache, Lucescu, Dudu Georgescu, Dinu sau alți titani ai fotbalului românesc sau când, mai târziu, la cârma echipei ajunsese Mircea Lucescu. UTA, în schimb, a fost în inima mea mereu, din anii 62-63, chiar dacă legitimația mea de fotbalist avea însemnele ” Vagonului”. Deseori, în drumul meu către casa din Gai, mă opream la vestiarele roș-albilor aflate în apropierea popicăriei de lângă poligonul de tir, unde admiram minute în șir fotografia cu splendidul plonjon al fostului portar al UTA-ei, Liviu Coman. Când a apărut prima oară Domide pe bulevard cu o mini-bicicletă primită din Belgia, toată lumea s-a oprit și l-a admirat. Pe Chivu îl sărutau toți fanii pe chelia-i faimoasă. Gabi Biro , Kun II , Popovici, Johnny Brosovski se plimbau țanțoși ( și aveau de ce) pe ” Corsso”, chibiții din fața alimentarei din colțul străzii Vasile Alecsandri, oprindu-i , nu pentru autografe, ci doar pentru ai atinge sau a vorbi cu ei. Era un enorm privilegiu.

Duminică, 13 februarie, 2022… Dinamo București , ca oaspete al Aradului a stârnit aceeași atmosferă de mare derby, aceeași rivalitate legendară între două echipe… legendare, chiar dacă situația lor din clasament este departe de cea din alte timpuri. Din păcate, pe noul ”Francisc Neuman” au fost prezente fantomele vestitelor echipe ale anilor 60-70, kitsch-urile acelor echipe, falsurile acelor bijuterii de echipe. Mulți și-au exprimat nedumerirea cum de UTA nu a înscris unei echipe cu un parcurs mult mai rău decât al ei, în acest campionat. Mai mult, jucând în fața unei adversare cu 2 oameni mai puțini în teren. Ceea ce uită ei să sublinieze este faptul că UTA a fost echipa care a jucat, încă de la debutul partidei, cu 2 oameni mai puțini, Dangubici și Laukzemis… poate chiar trei, dacă adăugăm jumătățile de măsură pe care le-au prezentat în evoluțiile lor, Ubbink și Roger.

Pot veni în tribune toate locomotivele din depoul Aradului cu sirenele lor cu tot, să se alăture glasurilor celor care susțin actuala UTA, tot degeaba, din moment ce nu are cine să ” bage” mingea–n poartă.

Degeaba cele două galerii se înjură și se jignesc reciproc , deoarece jucătorii rămân tot impasibili sau impotenți. Susținătorii vin pentru rezultat , dar și pentru spectacol. Din păcate, nu li se oferă niciuna nici alta. Din contră, spectacolul ( dacă-l putem numi așa) îl fac galeriile. Deosebirea e că între spectacolul jocului și cel al spectatorilor intervine la un moment dat diferența. Cel al jocului rămâne tern, palid, sumbru , cum vreți să-l numiți, iar frumusețea celui lăsat de galerii se schimbă treptat într-un dialog de jigniri triviale care trec și prin urechile copiilor sau celor care vin la stadion să trăiască emoții curate.

Până la urmă tot actorii- jucători sunt de vină. Prin imposibilitatea lor de a oferi spectacol pur sportiv , transformă trăirile fanilor în în gesturi și limbaj indecente.

Duminică, Roger, cel care promitea că va încerca să lase o ultimă impresie publicului arădean, nu a reușit acest lucru. Ubbink, din nou căpitan, a dovedit că nu se simte în apele lui cu banderola pe braț (dacă ea o fi fost de vină). Cei doi fundași laterali au participat fals la atacurile UTA-ei. Au mai rămas cei doi fundași centrali, portarul, Batha și Isac. Poți câștiga doar cu ei un meci, chiar dacă în superioritate numerică? Poate cu Miculescu în teren, era altfel. Poate. Ceea ce nu-mi explic este felul de a gândi al lui David la faza în care, fiind conștient că mai are un cartonaș galben, se încăpățânează să nu respecte distanța regulamentară la o lovitură liberă a adversarilor clujeni.

De asemenea, nu am înțeles nici alergarea de 2/4 a arbitrului Cătălin Popa, de duminică, spre portarul dinamovist, Figueiredo, într-o perioadă apăsătoare de criză de timp, doar pentru a-l avertiza verbal pe portarul șmecher, adăugând, în acest mod alte câteva secunde dădătoare de oxigen bucureștenilor.

Cât va mai dura răbdarea celor cu ”UTA până la moarte”?

Meciul de duminică a semănat cu o bătaie între doi bărbați, unul cotat mult mai puternic, iar celălalt prezent în ring doar datorită numelui, pentru a atrage spectatori cât mai mulți. Cel folosit ca momeală a rezistat, s-a încăpățânat să reziste, plin de sânge, căzut la pământ, dar a rezistat. Cel puternic a obosit și el și a rămas cu rușinea.

O rușine a Pământului!