Astăzi, 19 februarie, la aniversarea a 146 de ani de la nașterea lui Brâncuși, românul care a rămas un reper al culturii internaționale, putem spune că, deși pâmântul României nu s-a mai bucurat de binecuvântarea unui geniu similar, ne-a fost hărăzită bucuria de rememora această binecuvântare.
Talentul lui Brâncuși a fost un dar pe care l-a primit de la Dumnezeu. Ceea ce a ales să facă Brâncuși cu talentul său este darul său pentru România.
Aniversarea de anul acesta a marelui sculptor a fost marcată printr-un spectacol organizat de către Teatrul Dramaturigilor Români.
Brâncuși, dragostea mea! este singurul spectacol național care amintește despre darul pe care Brâncuși l-a făcut României.
Inspirat de cartea cu același nume a Claudiei Motea, tradusă și publicată în zece limbi, acest spectacol multimedia aduce în prim plan marile iubiri ale lui Brâncuși, femei celebre care i-au fost muze: Margit Pogany, Maria Tănase, Eileen Lane, Peggy Gugenheim, Madame Leonie Ricou, Maria Bonaparte, Cella Delavrancea, Baroneasa Renee Irana Frachon și Milița Petrașcu.
Toate cele nouă personaje feminine sunt interpretate de actrița Claudia Motea. Grație talentului de care dă dovadă reușește crearea unei întregi pleiade de personaje și tipologii, într-un spectacol căruia îi pot fi atribuite caracteristicile unicității.
Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important, spunea Brâncuși.
Statul român avea să-i ofere în anul 1903, prima comandă a unui monument public. Este vorba despre bustul generalului medic Carol Davila. Bustul a fost comandat de un consiliu format de fostul profesor al lui Brâncuși, Dimitrie Gerota, pentru a-l ajuta pe artist să-și plătească drumul până la Paris.
După terminarea lucrării, recepția nu s-a desfășurat sub cele mai bune auspicii, diferite persoane din consiliu având opinii diferite asupra dimensiunilor lucrării.
Acesta a fost momentul în care Brâncuși a plecat din sala de ședințe, spre mirarea tuturor, fără a primi a doua jumătate a banilor necesari plecării sale spre Franța, horărând să parcurgă pe jos drumul către Paris.
Avea să vorbească mai târziu despre acest moment, spunând că: ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.
Călătoria de la București spre Paris avea să restabilească armonia originală ce exista cândva între om şi univers. A lucrat la Viena, într-un atelier, ca decorator de mobilier, iar acest lucru i-a facilitat vizitarea unor muzee cu opere de artă, inaccesibile în România. Tot la Viena a descoperit sculpturile egiptene care i-au influențat opera mai târziu în viață.
Experiența de la Viena a continuat cu drumul către Bavaria, și apoi către Elveția și Franța. În apropriere de Lunéville, după o ploaie torențială, Brâncuși a capătat o pneumonie infecțioasă și, în stare critică, a fost primit la un spital de maici. După o perioadă de recuperare s-a gândit că nu mai avea puterile și nici timpul necesar pentru a parcurge drumul spre Paris pe jos, astfel că ultima bucată a drumului a parcurs-oa cu trenul.
În 1905, a reușit la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, a părăsit școala. A refuzat să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (Nimic nu crește la umbra marilor copaci).
Brâncuși a ales un parcurs artistic pe un drum nebătătorit, dar care a lăsat o urmă ca mărturie genialității sale și a faptului că marile talentele sunt deseori cele mai vulnerabile fructe din arborele umanitații.
Brâncuși, dragostea mea!, un spectacol în regia lui Beatrice Rancea, vine să ne amintească faptul că trecerea timpului nu ar trebui să lase memoria marelui artist să atârne pe ramuri prea fragile și care pot fi rupte ușor.
Ciprian DEMETER
