UNSPREZECE

Eram tineri, abia ieșiți din adolescență. Nu știam ce e politica, nici comunismul. Ne bucuram pentru ce trăiam. Lumea ne aparținea. Veșnicia, așijderea. Și eram mulți, pe stradă, cam de aceeași vârstă. Într-o vară, unsprezece băieți am plecat la Căsoaia. Toți echipați identic. Pantaloni scurți, albaștri, făcuți de mama unuia dintre noi, evident, pe gratis, și maiou alb. Am luat „Motorul”, așa îi ziceau bătrânii celei ce azi i se spune „Săgeata verde”. Am coborât la Șiria haltă, am urcat dealurile cântând și chiuind, trecând pe la Feredeu. Ajunși, Căsoaia a fost a noastră, cu bazinul acela mic, cu iarba de un verde crud, pe care am jucat fotbal. Noaptea a fost scurtă, pentru că povesteam și am râs până spre dimineață. Eram o gașcă, eram prieteni, nu cunoșteam egoismul, eram uniți – vezi și cum eram echipați. Aveam puțin acasă, dar eram fericiți, fără telefoane mobile, fără tablete, unii fără televizor. Ha, azi, la un moment dat, am avut șase televizoare în casă!

Așa cum se întâmplă în viață ne-am împrăștiat, la o răscruce de drumuri și de vreme. Unul în America, doi în Africa de Sud, altul în Germania etc. Eu tot aici, deși cu un prieten de-al meu ne tot uitam pe hartă și plănuiam să fugim în Italia, prin Iugoslavia, ajungând la Trieste. Nu cred că aș fi putut rămâne prin străinătățuri. Sunt legat sentimental de casă, de memoria acelor timpuri când eram copil, când eram adolescent, de memoria strămoșilor … Am rămas aici, cu amintirile și trăirile mele.

Poate greșesc, poate nu înțeleg eu copiii de azi. Mi se par săraci, sufletește. Statici. Noi băteam mingea de dimineața până seara. Unii alergau cu cercuri de butoi, dirijate cu o îndoitură din fier beton. Mie nu mi-a plăcut. Fotbalul și bicicleta erau chemările mele. Am învățat să merg pe bicicleta tatălui meu pe sub „rudă”, că nu ajungeam peste ea, mă juleam de garduri, de case, dar am reușit. De acord, copiii de astăzi au mai multe decât aveam noi, dar, repet, mi se pare că sunt mult mai săraci sufletește. Știu, nu-și dau seama, nici nu au cum. Mă gândesc la faptul că starea de acum a copiilor, generează egoismul, nicidecum comuniunea de spirit a generației mele. Ei nu mai sunt UNSPREZECE, fiecare este UNUL. Fiecare este doar EL.