De mic am iubit fotbalul. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, m-a dus la meciurile UTA-ei de pe când aveam trei ani. Uneori, venea și mama. A intrat microbul în mine fără să conștientizez. Băteam mingea (la început era de cauciuc, costa 2,30 lei sau, mai mare, 2,70 lei) prin curtea casei și transmiteam meciul pentru mine, ca la radio. Gardul de sârmă dintre cele două curți ajunsese să aibă mai multe găuri, spre disperarea bunicului meu, în urma șuturilor pe care le plasam în poarta adversă. Una imaginară.
Pe stradă, doar eu aveam minge de fotbal adevărată. costa invariabil 103 ( în fiecare an, alta, că tata își ținea promisiunea – luam premiu la școală, vine o minge nouă), din piele, cu șiret, că așa era pe atunci – în interiorul învelișului din piele era o cameră de cauciuc, care se lega cu sfoară, după ce era umplută cu aer. Apoi, „învelișul” se cosea cu un șiret. Tata mi-a făcut rost de o andrea. Și cum numai eu aveam minge, eram coechipier cu băieții mai mari, cu flăcăi chiar. Eram atât de împătimit că făceam orice ca să bat mingea. Bunăoară, în vecini, era unul Remus, cu opt ani mai mare, fratele lui Ovidiu Nilă. Ai lui îi dădeau sarcini în gospodărie. Ca să se elibereze mai repede, măturam prin curtea lor, în timp ce el se ocupa de altele. Pe atunci, așa era, părinții ne puneau și pe noi la treabă. De pildă, tata îmi „poruncea” ca seara, când vine de la serviciu, să vadă că e udat și măturat la stradă. Udam cu stropitoarea, cu chiscanul, făcând opturi, apoi luam mătura de nuiele și… Și cum strada noastră era largă, aveam ce mătura! Dar dacă măturam la Remus, de ce să n-o fac și la noi?! Tot din nerăbdarea de-a juca fotbal, îi adunam pe copiii de pe stradă, cu caietele de teme. Le rezolvam problemele la mate, și treceam la joc.
Datorită acestei patimi am jucat de la 12 ani la juniorii UTA-ei și în 1968 am ajuns campion ai României, alături de Sima, Atodiresei, Brosovszki , Bătrâna, Bodea, Pecican, Ghirlea, Schwartz, Brândescu etc. Câștigasem 6-0, cu Dinamo București, în finala de la Timișoara, arbitrată de Iosif Ritter.
Fotbalul mi-a adus multe bucurii. Vreo 20 de ani, m-am dedicat și presei sportive. Cred, e sigur, sunt singurul ziarist arădean acreditat la un Turneu Final al unui Campionat Mondial. Am stat la masa presei alături de cei mai renumiți jurnaliști din lumea largă. Arădenii mei citeau în Adevărul cronicile mele, dar și amănunte, picanterii care nu le găseau în presa de tiraj național. Am fost cu UTA mai peste tot în țară, că era în A, că era în B, dar și cu „Naționala” României. Într-un cuvânt, acest microb, această boală grea mi-a dat multe în viață. Și încă nu m-am vindecat!
Tristan MIHUȚA