Presa scrisă (poate, mai corect ar fi presa tipărită, printul), așa cum am trăit-o eu – noi, cei care avem azi peste 45 de ani – a dispărut. A omorât-o devenirea presei electronice. Poate sunt nostalgic. Ce, e rușine să fii nostalgic? Nostalgia este un sentiment care aparține omului care gândește și trăiește clipe, ani, vremuri.
Îmi amintesc cu nostalgie cum organizam concursuri pentru angajarea unor redactori. Le dădeam un titlu pentru o compunere. Așa vedeam dacă au capacitatea de comunicare a unor stări, trăiri, dacă au darul de a însufleți cuvântul. Apoi, le ceream să adreseze zece întrebări primarului, șefului Poliției etc. – ca să văd dacă trăiesc conștient în realitatea comunității. În fine, le povesteam o întâmplare și ei trebuia să alcătuiască o știre din maximum 50 de cuvinte. Vă asigur că nu putea exista un filtru mai bun pentru selecție. Azi, vorba lui Iozef Kogler, de la Informmedia „Nu am nevoie de vedete. Dau 500 de lei unuia de pe stradă și fac ziar”. Și a făcut ceea ce a mai rămas din Adevărul de ieri.
Trăiesc apoi nostalgia în care îi trimiteam pe redactori la Parlament – casă, masă, servicii de transmitere a materialelor. Sau îi trimiteam în străinătate – la Războiul din Iugoslavia, în Basarabia, în Franța, Spania, Germania, Polonia, Grecia, Slovacia etc. Din Budapesta ne transmitea corespondențe Dorin Suciu, în Basarabia aveam de asemenea corespondenți. În astfel de misiuni au fost Ioan Iercan, Lavinia Stoicu – Betea, Simion Todoca, Vali Gros, Doru Sinaci, Dorel Zăvoianu, Mircea Contraș ș.a. Redactorii de sport însoțeau UTA peste tot, nu scriau după televizor sau din relatărilor unor conducători ai cluburilor UTA, ASTRA, ARIS, ICIM și WEST PETROM la baschet etc. Eu însumi am fost în lume, am fost la un Turneu Final de CM, în SUA.
La fel am procedat și la Observator.
În mintea mea, arădeanul avea dreptul la un ziar cu deschidere națională și chiar mai mult, nicidecum la o fițuică de târg obosit. Ziarul încorpora toate genurile gazetărești, de la reportaje la foiletoane, de la cronici literare, teatrale, la anchete, la comentarii politice, necenzurate. Ce a mai rămas din această lume a presei – care a fost o lume vie, pasională, profesionistă? Nimic! Cu noi a murit presa scrisă și i-a luat locul (pentru scurtă vreme, sunt sigur) un fel de gazetă de perete a Primăriei. Nici ziariștii, cu rare excepții, nu mai sunt ZIARIȘTI. Nu aș putea lucra într-o asemenea conjunctură morbidă a „presei”. Sub ochii noștri a murit o lume.
Irreparabile tempus fugit!
Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here