Mai întâi, vreau să vă spun, celor care v-ați îngrijorat de absența mea de pe facebook, că sunt bine, sănătos, care sănătate v-o doresc și vouă. Doar că m-am preumblat un pic, pe a Iași, Chișinău, Galați cu interes, dar și numai așa, di plășeri, cum se grăiește pe la Moldova.
Despre Iași, ce să zic? A rămas același oraș viu, o adevărată Capitală a spiritualității românești. Mi-a plăcut.
Adevărata mea chemare a fost Chișinăul, capitala Basarabiei străbune. Am mai trecut Prutul, mereu în gând cu ordinul Mareșalului, adresat armatei române, de două ori. Prima oară, în 1990, când am însoțit-o pe UTA în cantonamentul de la Chișinău. Dintotdeauna, de când am ajuns să pricem CE și CUM, am simțit Basarabia ca pe ceva special, o aveam în suflet, rană și nădejde. Atunci, în iulie 1990, am găsit acolo un entuziasm și o speranță de întregire a neamului care m-au întărit întru nădejde și m-au făcut fericit. Pe lângă reportajele despre pregătirea echipei noastre, UTA, am bătut Chișinăul și împrejurimile sale, curios să aflu, să cunosc care este starea de spirit a nației. Am discutat cu oamenii, am realizat interviuri cu regretatul Nicolae Dabija, redactor-șef al revistei Literatura și arta, cu scriitorul Mihai Cimpoi, cu pictorul Gheorghe Vrabie și cu mulți, mulți oameni aflați în fruntea luptei pentru împlinirea unui ideal: scrierea cu caractere latine și limba română ca limbă de stat. Prin 1988, ascultam la Europa liberă relatări despre mulțimea românească ieșită în stradă, tineri, vârstnici, copii, înfruntând, pentru împlinirea acestor năzuințe, tancurile sovietice. Și iată, am avut prilejul să-i cunosc personal pe câțiva dintre cei mulți și viteji. Cum să ratez o asemenea ocazie!? N-am ratat-o și am plecat din Chișinău plin de nădejde în ce privește viitorul nostru frățesc.
A doua oară, am fost de 1 Decembrie, 1993. Voiam să văd cum se sărbătorește acolo Ziua Marii Uniri din 1918. Deși se ratase momentul propice creat simbolic în jurul acelei duminici a Podului de flori de la Prut, starea de spirit era dominată tot de conștiința apartenenței la același neam, la Mama România. Am fost invitat de istoricul acad. Ion Țurcanu (după ce binevoise să îmi acorde un interviu) la un eveniment, la Universitate. Amfiteatrul gemea de tinerimea entuziastă, în care predominau fetele, Fetele, adică viitoarele mame care își vor crește copiii în taina sfântă a limbii materne, a conștiinței naționale. Am continuat să sper! (va urma).
Tristan MIHUȚA
