Când eram tânăr, adolescent și chiar student, nu aveam în minte că voi ajunge să fiu ziarist… Și încă, vreme de 34 de ani!… E drept, mă aveam bine cu scrisul… Mult mai bine decât cu „discursul” oral. Încă din liceu, citeam Jack London, Franz Kafka, Albert Camus, Dostoievski, Hemingway… și luam câte o idee de acolo, o despicam în patru, mai mă contraziceam cu personajul, uneori chiar cu scriitorul… Ce vreți!, adolescent, care credea că le știe pe toate… Dar, scriam cu avânt, într-un caiet din acela gros, de 10 lei…
În facultate, visam să mă axez ori pe critica literară, ori pe estetică… Cărțile de specialitate din biblioteca mea sunt o mărturie… Știu că le-am trădat, și uneori parcă simt o ură a lor, când le privesc. Sigur, exagerez. Numai că s-a întâmplat ca în anul trei să avem, alături de logică, istoria filosofiei, etică, estetică, psihologie etc., și un curs de presă. Facultativ. M-am dus. Nu mi-a fost lene. Îl ținea Octavian Butoi. Mi s-a părut interesant. Apoi, practica de primăvară, datorită acestui curs, am făcut-o la Scânteia tineretului, iar cea de vară, la Arad, la Flacăra roșie. Redactorul-șef, Crăciun Bonta, m-a dat pe mâna lui Emil Șimăndan… Și Emil m-a purtat pe șantierul de locuințe din Vlaicu, pe la căminele de nefamiliști –cred că, pe atunci, Emil se ocupa de „Pagina tineretului”. În fine… Am scris câteva articole, un reportaj . Apoi, pauză… Până când, după absolvirea facultății, am ajuns la Muzeul Județean, la secția de artă. De acolo, scriam pentru Flacăra roșie, una, alta… Articole de cultură, dar gândul tot nu mă ducea să ajung redactor. Până într-o zi, când mă întâlnesc cu regretatul Crăciun Bonta, pe Corso. Parcă văd și acum. Era lângă Farmacia 72, Farmacia mare, cum îi zicea pe atunci. „Te salut, tovarășe, zice. Nu ai vrea să vii la ziar?”. Într-o secundă, în ciuda surprizei, am spus pe nerăsuflate, fără să mă gândesc: „Ba, vreau”!
Și apoi am așteptat luni de zile. La un moment dat crezusem că m-a amăgit sau m-am amăgit eu degeaba. Până într-o zi când sunt chemat „urgent” la Partid. Că era o problemă! Deși aveam 28 de ani, nu eram membru de partid! Or, ziarul era al Comitetului Județean de Partid. În două săptămâni am primit carnetul roșu. A trebuit să știu Statutul PCR pe de rost, dar nu l-am știut. Nu-l puteam memora! Cert e că am bălmăjit eu ceva la examen și Comisia, din rândul căreia mi-i amintesc doar pe tovarășii Micescu și Ciongradi, a constatat că sunt „apt”… Apoi, de la 1 ianuarie 1979 am ajuns în redacție.
Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here