Deși trecusem la Scânteia, am rămas cu biroul la Flacăra roșie. Vorba aceea, trăiam măcar cu iluzia că, totuși, sunt „acasă”. Biroul era în dreapta, după ce intrai pe un gang închis. În gang, erau un pupitru și mașina de scris a domnișoarei Dana Todor, secunda secretarei Nuți Albu, de la Flacăra roșie. Știa ceea ce se cheamă „dactilografia oarbă”, se uita la tine și dactilografia. Dar avea și un „defect” mare! Știa gramatică mai bine ca toți redactorii! Peste „drum” de biroul meu era o încăpere generoasă, unde își aveau sediul Consiliul oamenilor muncii de naționalitate maghiară și germană, dar și redacția publicației germane Banater Zeitung. Și eu beneficiam de o încăpere imensă (mai târziu avea să fie contabilitatea ziarului Adevărul). O împărțeam cu Walter Wolf, corespondentul lui Neur Weg. Un neamț subțirel, cu mustață și extrem de agitat. Avea să emigreze în Germania, înainte de 1989, după care am rămas singur în birou. Veți vedea de ce am descris topografia acelui spațiu.
Veneam dimineața pe la 8. Nu de alta, dar duceam copiii la școală. Coboram la cafea, unde multă vreme beam năut nu cafea, deși poate unora nu le vine să creadă. Nici ziarul partidului nu se bucura de o cafea ca lumea. La cafea, bârfeam, spuneam bancuri cu cei de la Flacăra roșie, mai aflam una, alta. „Cafeaua” se întindea până după ora nouă. Adesea venea și redactorul-șef, Crăciun Bonta, care avea un stil tacticos de-a învârti, în ambele sensuri, lingurița în ceașcă, ca apoi să exclame: „Hei, tovarășe (un tovarășe impersonal), iar am uitat să pun zahăr”! Într-un târziu, intram în birou. Dacă aveam documentare, scriam și apoi dictam prin telefon articolul – și la Scânteia erau dactilografe de primă mână. Dacă nu aveam ce redacta (nu scriam mai mult de două articole pe săptămână), treceam drumul la „unguri” și jucam șah – uneori până pe la orele 15-16 -, cu Ioska baci ( un pensionar simpatic, cu care mă făcusem „servus”, dar tot Ioska baci îi spuneam, în semn de respect) și cu Darazs, de la Voros lobogo, cu Oroszhegy și cu ing. Tusz, de la „Vagoane”, dușmanul de moarte al lui Dorel Zăvoianu. De atâta șah, ajunsesem să văd tabla în vis și făceam trei patru mișcări!
Lăsam ușa biroului meu deschisă și o rugam pe domnișoara Dana Todor să răspundă, dacă mă caută de la Scânteia și să pună aceeași placă: „E pe teren”! Amintindu-ne, zilele acestea, de minciunelele pe care le arunca celor de la Scânteia, în receptor, Dana Todor se căina: „Ce de păcate mi-am făcut! Talpă de iad oi ajunge!”.
De fapt, nu din cauza șahului îi driblam pe cei de la Scânteia. Ci, pentru că mă căutau mai ales pentru „ecouri”. Ce erau „ecourile”… Mai lua Ceaușescu o măsură impopulară, mai strângea șurubul, cum se spune, și Scânteia ne cerea nouă, corespondenților, să dăm glas „bucuriei” și „mulțumirii” oamenilor muncii pentru măsurile adoptate. Fugeam de asemenea ecouri, ca dracul de tămâie. Cum să ceri unui om să declare invers de cum simte, de cum crede!? Deși, fie vorba între noi, se găseau și asemenea oameni. După cum se găseau destui care să vină cu poezii de ziua tovarășei ori a tovarășului, ca după 1989 să devină anticomuniști furibunzi.
Cum am precizat, eram angajat la Secția de propagandă. Ca atare, participam la ședințele Secției, pe care, de regulă, Salvina Marchiș, secondată de Axente Țolea, le ținea luni dimineața. Când nu le ținea, era o piatră ridicată de pe suflet. Se discutau nimicuri, se transmiteau sarcini care nu aveau finalitate. La una dintre aceste ședințe, mă uit la tabloul lui Ceaușescu și mă luminez! Îi zic lui Dumitru Mărcuș, care stătea lângă mine: „Măi, Mitică, ia privește tabloul Tovarășului” (fusese scos din uz cel în care era pozat din profil, pentru că s-a observat că acolo Tovarășul era „într-o ureche”). Se uită el ce se uită și mă întreabă: „Ce-i cu el”?! „Păi, nu vezi?! Are cravată cu plachiuri”!? Și chiar așa era, el, fost calfă de pantofar, avea o cravată plină de plachiuri, gafă a celui care a făcut poza. Sau a celui care l-a „gătit” pentru poză. A izbucnit Mitică într-un râs molipsitor, am izbucnit și eu (spre indignarea tovarășei Eugenia Iordache, care ascultase ce vorbeam), iar tovarășa Marchiș ne-a dat afară de la ședință.
Tristan MIHUȚA

2 COMENTARII

  1. Domnule Tristan Mihuta, cu tot respectul pe care vi-l port, in calitate de ziarist, dar vis-a-vis de conditiile redactiei de la Flacara Rosie, va pot spune pentru ca cu siguranta cunoasteti ce conditii au avut omologii dvs. din Timisoara, la Drapelul Rosu, Banater Zeitung, si presa maghiara din aceeasi perioada, aveau o redactie OK, aveau un bar (bufet) cu mancare ieftina si buna plus bauturi pe care pulimea nu avea acces , gen Bere , Votca poloneza sau ruseasca , si unde redactorii si ziaristii din perioada respectiva puteau sta la o pauza de masa sau la ceva bun.Asta a fost in perioada 1983-1989.Noi aveam legaturi profesionale cu cei de la ziare si ne bucuram de acel bufet de aprox vis-a vis de actualul centru administrativ al TM, aproape de Clinica lui Boici

  2. Scuze, mi-am adus aminte , la TM era Szabad Szo, iar la Arad era Voros Lobogo .Respecte Domnule Mihuta , atat pentru activitatea de ziarist ,cat si pentru pastilele scrise in Flacara Rosie.Sunteti un micalacean din nastere si cred ca ati fost si la CM 1994 cu ziarul Adevarul, care pe vremea aceea avea al 3-lea cel mai mare tiraj din tara.Respecte Domnule Tristan Mihuta !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here