Teatrul arădean și-a pus jiletcă, frac și papion, găzduind, zilele acestea, Festivalul Internațional de Teatru Clasic; pe scurt, FITCA (A vine de la Arad). Cum tocmai m-am întors de la reprezentația Teatrului Odeon, care a intrat astă-seară în Festival cu piesa „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, voi scrie, pe scurt, doar câteva impresii la cald (fără să promit și altele, viitoare), să nu cumva să mi se estompeze, peste noapte, gustul puternic al dozei de profesionalism ingerate. Să vedem, dară…
• Ca un om pe care-l despart de București vreo 600 de kilometri, n-am „picat” mai niciodată, când am ajuns în Capitală, peste vreo punere în scenă a piesei scrise de americanul Edward Albee și jucată încontinuu, de peste șase decenii, aproape peste tot în lume. Prin urmare, n-a fost chip să ratez reprezentația Teatrului Odeon din această seară, avându-i drept capete de afiș pe Carmen Tănase și Adrian Titieni; mai ales că, la fel ca fiu-meu, când era elev, dacă n-am văzut piesa (n.r. citit cartea), măcar am văzut filmul, suficient încât să fiu curioasă cum ar arăta pe scenă o capodoperă de calibrul acesta; cât despre film, ce să zic, deloc de neglijat, mai ales că i-a avut ca protagoniști pe Elisabeth Taylor și Richard Burton. Azi îl găsesc ușor static, plicticos, dar când te gândești când a fost făcut… So…
• Și iată-ne, împreună cu fiică-mea, partenera mea fidelă de Teatru, într-o sală plină ochi, semn că arădenii, chiar dacă nu vin mereu la piesele puse în scenă de actorii locului, vin măcar atunci când afișele abundă în nume mari. Până și Sofia, pentru care dragostea de Teatru este în continuă creștere, a ținut să fie în sală astă-seară în special pentru a o vedea pe Carmen Tănase, care i-a provocat câteva hohote zdravene de râs în rolul țigăncii Flăcărica, din producția TV „State de România”, pe care a avut ocazia s-o vadă sporadic.
• Ce-i drept, în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” am văzut o Carmen Tănase magistrală. S-au văzut de departe experiența, carisma, talentul, intuiția, participarea, ușurința de a intra în pielea unui personaj greu, ca acela al Marthei, soția care-și transformase simulacrul de căsnicie într-un aranjament ridicol, supus celor mai chinuitoare frământări conjugale posibile. Aveam emoții înainte de a o vedea în acest rol. Unii actori rămân blocați în diverse proiecte anterioare; mi-era teamă de o Carmen Tănase histrionică și superficială. N-a fost însă deloc așa. Am văzut o actriță completă și complexă, stăpână pe cel mai infim gest sau reacție, cuprinsă pe deplin de existența delirantă a soției suferinde, încătușate într-o căsnicie lipsită de sentimente.
• Adrian Titieni, pe de altă parte, e o altă mâncare de pește. L-am văzut live, prin 2007 (cred), în calitate de consilier al Primului Ministru (de atunci) pe Probleme de Educație și Cultură. Guvernul României, zic. Îl urmărisem anterior în câteva producții TV, îmi plăcea cum arată și cum vorbește, pur și simplu, regăsindu-l azi într-o formă ușor părăginită, dar excelentă pentru rolul soțului George, un bărbat călcat în picioare în mii de feluri de o soție alcoolică, neînțelegătoare, dispusă să-l ia „for granted”, umilit și chiar surghiunit din propriul angajament marital, înlocuit fiind, sporadic, de tot felul de Feți-Frumoși cu care soția sa, Martha, a găsit cu cale să-și înece suferințele (reale) și pe cele provocate de nelipsitul alcool. Cum a jucat? Excelent, if you ask me. Încă îmi place Titieni, văd. Cu tot cu burtă, barbă în derivă, mișcările lălâi și nădragii ponosiți. „Știe carte”, vorba tatei, care zice asta chiar și atunci când vorbește depspre un mecanic auto care a diagnosticat corect o defecțiune a mașinii.
• Honey și Nick, cuplul proapăt căsătorit care și-a văzut viitorul în oglindă prin etalarea în fața lor a vieții dezintegrate a soților Martha și George, au fost o surpriză. Trec peste faptul că lui bărbatu-meu, pe care-l cheamă neaoș, Nicolae, îi zic (tot) Nick, iar el îmi zice, de când m-a cunoscut, exclusiv Honey. 😊 Honey și Nick din piesă sunt jucați de actorii Ioana Mărcoiu și Silvian Vâlcu. Ei bine, cei doi m-au convis că există școală de actorie autentică și azi, iar dacă ești atent și îți faci lecțiile (a se citi: intri în personaj) pot ieși adevărate capodopere. Ioana Mărcoiu a întrupat o Honey autentică, așa cum s-a și impus, cred, regizoral: blonduță, tontuță, lipsită de personalitate, răvășită de admirație în fața unui soț interesat, fată de bani gata, pe scurt, o (viitoare) Martha, cam peste 30 de ani. Până la urmă, cele două cupluri puse în antiteză sunt oglinda unora față de ceilalți. Excelentă naivitatea jucată de Ioana Mărcoiu, dublată însă, acolo unde a fost nevoie, de maturitate și înțelegere a poziției ei în acea căsnicie pornită pe premise false. Alături, desigur, de un Nick prezent în poveste atât ca soț delator, cât și ca o viitoare victimă sigură pe altarul căsniciei, ca, de altfel, George al Marthei.
• Piesa, ca atare, vorbește, cum ați dedus deja, despre un cuplu puriu, George și Martha, care se angajează în jocuri emoționale extrem de riscante și periculoase, alături de oaspeții lor – Nick, un profesor de biologie, despre care Martha crede că e de matematică și soția lui, Honey.
• La rândul său, George este și el profesor, iar Martha este (doar) fiica (tatei); a Rectorului Universității unde predă George și, în sine, o suferindă emoțional. Întorși acasă de la o petrecere a facultății, Martha dezvăluie că a invitat la o băutură un cuplu tânăr căsătorit, pe care l-a cunoscut acolo. Oaspeții sosesc, iar în timp ce cei patru beau, Martha și George se angajează într-un abuz verbal dureros și usturător unul față de celălalt, scoțând în evidență, în fața lui Nick și Honey, fațeta bolnavă a relației dintre ei. Merită să urmăriți unde se (mai) joacă această piesă, alergând s-o vedeți măcar pentru autenticul din instrinsecul ei, pentru părțile care se potrivesc, pe alocuri, cu fragmente din viețile tuturor.
• În fine, niște nedumeriri de simplu spectator:
– Un bilet la FITCA în valoare de 80 de lei? Fără nicio reducere pentru elevi și studenți? Trist. Cum să-i atragi pe tinerii ăștia, să-i fidelizezi, să-ți formezi pepiniera de viitori spectatori, dacă de banii ăștia mai bine își cumpără trei meniuri ale zilei? Serios, acum! Cum să înțeleagă ei cum e un festival de teatru? Și asta, într-o țară condusă de pitecantropi care consideră că salariul minim (net) pe economie poate fi de 1524 de lei. Practic, o persoană cu un astfel de salariu net nu are nici cea mai mică șansă să-și trimită copilul la teatru. Clar. Asta, dacă mai vrea să și mănânce vreme de o lună încheiată.
– Festival internațional și… nu prea. Am văzut pe afiș doar o singură trupă străină, a Teatrului Național din Novi Sad. Come on, we could do better than that, couldn’t we?
– Am nimerit în sală lângă o actriță, pe care am recunoscut-o de pe afișele Festivalului. Era Ofelia Popii, cu care am făcut cunoștință și mi-a zis că e o arădeancă pur-sânge, strămutată la Sibiu. O pierdere pentru Arad, zic. Are o față dulce, dulce. Aș vedea-o în niște roluri faine.
Și cam atât.
P.S. Regia a fost semnată de regizorul Alexandru Mâzgăreanu. De bună seamă, și el știe carte.
Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here