STĂPÂN ȘI SLUGĂ

Avem ceva în sânge. Sau în mentalitatea noastră ancestrală. Ceva care ne stimulează quasi-perpetuum asumarea slugărniciei. Ne simțim bine cu căciula în mână, rupți din șale, aplecați și smeriți în fața marilor zilei, a stăpânilor. Cerșim îngăduință și protecție. Mă uit la Klaus Werner Iohannis. Nu are o altă atitudine, e tot o slugă umilă, tot un „yes men”, plecat în fața mai-marilor, așa cum au fost și predecesorii săi.

Or, ce nu înțeleg cei care reprezintă România? Faptul că nu prin asumarea atitudinii de slugă la stăpân ne câștigăm respectul. Nu așa ne putem promova interesele. Trebuie să avem demnitate, ca să reprezentăm și să apărăm interesele naționale. Slugii i se dă puțină atenție, puține drepturi și nu are loc la masa stăpânilor. Respectul e diminuat. Stăpânul mai curând acordă atenție celor care nu se supun, pentru că, în sinea lui, zice cam așa: „ăștia, românii, stau cu botul pe labe, dă-I naibii; cu ăștilalți, cu îndărătnicii, trebuie să fim atenți, să ne purtăm cu grijă”.

Așa e și cu mai-marii UE: slugă ești, nebăgat în seamă, disprețuit ești! Ca om, ca Țară!! De când avem și noi un drept la cuvânt în organismele UE, nu am auzit o dată, măcar o dată!, ca România să fi spus „NU!” la ceva, la o chestiune. Ne-a convenit fiecare decizie? Nu cred. Și atunci? Poate ne trezim acum. Poate, după acest NEIN al Austriei învățăm ce trebuia să știm de la început. Să nu fim doar papagali. Să nu mai dăm plocoane, crezând că obținem favoruri, îngăduință. Pentru că, spune vorba aceea, „dai un deget și ți se ia toată mâna (vezi fie și numai pretențiile OMW). Le-am deschis ușa la țară austriecilor, le-am dat plocoane, le-am pupat mâna. Și? Trebuie să ne apărăm la sânge interesele și să spunem cu demnitate „NU!”, atunci când este necesar.

Foto: Spotmedia