Dacă trăia, Nicolae (Coco) Dumitrescu ar fi împlinit 101. Am stat alături de dumnealui de nenumărate ori pe „banca de rezerve” a UTA-ei. Ca ziarist (până, târziu, după 1990, nimeni nu te întreba de ce nu ești la masa presei). Simțea jocul ca nimeni altul.
Îmi amintesc că după un meci susținut de UTA la Bacău – meciul s-a jucat de la ora 18 -,l-am rugat să stăm de vorbă pentru microbiștii arădeni. Mi-a spus: „Dimineață, la ora 7,00, la Libelula”.
La ora 7,00 mă aștepta deja pe terasa din fața Libelulei. Avea cu el notițe privind considerațiile sale asupra meciului, asupra evoluției fiecărui jucător. Mă gândeam: meciul s-a terminat pe la ora 20. Până s-au dezechipat jucătorii, până au plecat la aeroport, apoi zborul până la Arad, până a ajuns acasă … Doamne, când a scris toate aceste însemnări? Omul acesta n-a dormit? Nu știu dacă și cât a dormit, dar la ora 7,00 a fost la întâlnirea cu mine.
Îmi mai amintesc de o mărturisire a lui nea Tomiță Jurcă. Îi era secund lui Coco Dumitrescu (la Constructorul?) și la un antrenament a zis că nu se simte bine, a plecat la vestiar și a copiat din caietele de antrenament ale maestrului emerit al sportului, Nicolae Dumitrescu. Era un „furt” care îl înnobila pe maestru Coco Dumitrescu.
Avea principii și „ciudățenii”, superstiții. Nu-i plăceau jucătorii „mărunți”, cum era Atodiresei. de pildă (altfel bun jucător, cu o frumoasă carieră la Reșița). Pentru el, fotbalul se juca și cu corpul. Avea obiceiul să te tragă de obraz, să vadă dacă ai pielea întinsă ori flască. Dacă era flască, pentru el era un semn de nesănătate, ceva nu era în regulă la tubul digestiv.. Nu accepta înghețata – cum să dai intestinelor calde … gheață?! Dacă intra într-o încăpere, intra ultimul, îi împingea pe ceilalți în față, adică să intre „în ordinea înmormântării”.
Mare jucător, mare antrenor. A beneficiat, din partea FRF de o săptămână de documentare în Anglia și a fost antrenor la echipa de juniori a României, cea care a cucerit titlul de campioană a Europei )UEFA 1962). De numele și de munca lui se leagă toate cele șase titluri ale echipei noastre, UTA: patru ca jucător (plus două Cupe ale României), două ca antrenor. Pentru toate acestea, nu pot zice decât: Odihnă veșnică și veșnică recunoștință, Nicolae (Coco) Dumitrescu!
Tristan MIHUȚA
