S-a dus și ăsta… A fost mai bun decât anteriorul, când mi-am văzut moartea cu ochii, știți voi, atunci când mi-a dat Covidul una după ceafă de mi-au trecut prin fața ochilor toate datoriile, însă pare-se că mai am lucruri de făcut pe pământul ăsta, de n-am pierit. Cu nerv, m-am adunat de pe unde-am fost azvârlită, am mers zilnic la înot, am mâncat doar cărămidă pisată, iarbă verde, semințe de n-a auzit nici mama naibii de ele și alte alea, după cum mi-au tot indicat nutriționiștii, să slăbesc musai-musai, că am înțeles că-i un virus înnebunit după grăsime ca niciunul de până la el; în fine, am publicat cu niște fete mișto o carte de iubit/iubire, am plecat în concediu la marea noastră, că m-au ținut pe loc niște proiecte grandioase, ulterior eșuate pe jumătate, dar cui să-i mai pese, am asistat la maturizarea fiică-mii, zi după zi, ceas după ceas, că mai că nu știu cine-i silfida delicată și iute la minte care locuiește cu noi și știe să facă lucruri fără să-i spui, dospind în ea, de unele singure, seriozitatea, responsabilitatea, surâsul, bunătatea… M-am mai minunat și cum devine fiu-meu adultul pe care niciodată nu mi l-aș fi închipuit, chiar dacă în timpii ardelenești cu care face el mai orice, mă bucur că-i am încă pe-ai mei și că sunt bine, sănătoși, neluând nicio boabă la anii lor, mă bucur c-o am și pe soacră-mea, căreia îi repet și pe această cale să-și scrie prăjiturile alea ungurești pe-un caiet, ceva, că după fiu-său, cu care m-am măritat, al doilea lucru bun pe care-l va lăsa omenirii va fi caietul ăla, am devenit expertă în completat „amiabile”, că au intrat în mine, de-a lungul anului, în timp ce stăteam pe loc, trei tontălăi care-și căutau mințile printre pedale, presupun, am lucrat ca o bezmetică, de mi-am schimbat dioptriile la ochelari, sub amenințarea coșului zilnic și a facturilor ăstora care-au pus lumea pe-o grijă, am fost la Gaudeamus, să-mi iau cărți de citit și să respir aer de oameni culți, cu vorbă meșteșugită, măcar trei zile, mi-am schimbat culoarea părului, că negrul nativ a început să aibă o viață a sa proprie, fiind atras în mod deosebit de argintiu, or, eu, cu sclipiciul… mă-nțelegeți… În fine, închei un an ciudat, dar perfect inteligibil, netulburat de nimic ieșit din comun, care să mi-l dea peste cap. A, da, războiul… Piară! Așa cum le doresc să piară, cu el de gât, tuturor deceleraților care apasă pe pedala vrajbei tulburând continente întregi, în loc să trăiască-n pace, cum ar fi normal, că au destule!
La mulți ani, vouă, prietenilor de peste tot, care-ați mi-ați suportat cuvintele, uneori grele, alteori ca fulgii plimbați de vânt, însă toate plecate din inimă, acolo unde insistă unii să pricep că ar sta iubirea, deși eu cred cu tărie că stă în creier, dar cine să m-asculte!
S-aveți un an bun, cald, darnic, blând cu voi și cu ai voștri!
Eugenia CRAINIC
