N-am mai văzut o piesă modernă de teatru de multă vreme. În seara asta (sâmbătă) însă am văzut una vie, tonică, efervescentă, scrisă de Elise Wilk (despre care n-am auzit, my bad, nimic până acum), în regia Letei Popescu (de care, din nou, nada până acum). Vreau să vă spun însă că acest tandem ar trebui să se mai întâlnească în proiecte comune, fiindcă le-a ieșit o drăgălășenie nemaipomenită. „Oameni pe care nu-i mai iubești” se numește piesa, iar dacă ar fi fost s-o intitulez eu, i-aș fi zis „Deziubiri în lanul de lavandă”. În fond, acțiunea s-a petrecut într-un lan de lavandă, imaginat din niște pernoaie mov uriașe, lungi fiecare cam cât un sac de box, dar mai grăsane. Iar pe pernele astea, într-un crescendo amețitor, s-au consumat subiecte precum despărțirile, (dez)iubirile, încercările de conciliere (sau ne), hulirea monotoniei familiale sau preaslăvirea, pe de altă parte, a libertății de sub jugul asupririi (amoroase), de care ar trebui să aibă parte oricine s-ar simți azvârlit în corzi de sunetul monocord al singurătății în doi.
S-a râs mult și gras. Spectatorii s-au regăsit în subiect, succesiunea evenimentelor constituind un melanj de întâmplări comune cuplurilor obișnuite: soți înstrăinați, copii de îngrijit, griji cotidiene de acoperit; dar și o pleiadă de abordări futuriste ale unei despărțiri compatibile cu secolul pe care-l străbatem: angajarea unui (non) specialist-tampon în materie de despărțiri (jucat impecabil de Zoltan Lovas, care i-a dat viață într-o manieră picarescă, reliefând amănuntele pitorești într-un limbaj presărat cu elemente triviale și familiare) sau prezentarea în versuri și ritmuri hip-hop a situației de fapt, de o Calița Nantu într-o formă excepțională, Minioșenia Sa umplînd sala cu o dezinvoltură uimitoare; talent cu carul! Plus voce! Și-ar mai fi de zis că Angela Petrean Varjasi știe să pună degetul pe un rol histrionic, utilizând grațios întreaga paleta comică posibilă, de la comicul de limbaj, atitudine, stare, până la cel gestual (ce frumos a căzut, abțiguită, în lanul de lavandă!); Alex Popa a jucat în chiloți, are picioare frumoase. De văzut, zic. Și cam atât. Nu mai „spoileresc”, cu precizarea că îmi este (cât se poate de) permis (non) cuvântul, fiind vorba despre o piesă în care s-a balansat puternic între tangente la „feisbuc”, balade/cântece despre „Tinder”, mentori spirituali, you name it; și dacă tot am fost la o piesă în care s-au amestecat atâtea, de la sentimente la rațiune, de la iubire, la ură.
Fiică-mea, la cei doișpe ani ai săi, care a auzit în piesa asta cuvinte pe care n-ar fi trebuit să le audă, dacă ar fi avut o mamă super-protectoare (și care să n-o ducă la „Oameni care…”), a observat o chestie faină: știi, mi-a zis, mi se pare excelentă ideea asta (noi știm că nu e nouă, dar ea, nu), să-i faci să amorțească pe actorii care nu participă la dialog, răsturnându-i în lanul de lavandă, fără să mai trebuiască să iasă din scenă de fiecare dată. Da, i-am zis, chiar așa! (Știam că observă lucruri, dar iată că acum începe să observe și subtilități. Proud mom!)
Una peste alta, mergeți să vedeți piesa asta! Veți râde! Dă o stare de bine. Chiar și cu cele câteva infime imperfecțiuni, pe care însă nu le pomenesc, fiindcă sunt bine-dispusă. Mă simt ca un recenzor Michelin, care semnalează existența unui restaurant (piesă de teatru) care trebuie neapărat vizitat, oferind o stea. Cu convingere.
P.S. – Poza e de pe net, de pe unde s-a promovat „Oameni pe care nu-i mai iubești”.
Eugenia CRAINIC