În presă, nu există zi liberă. Chiar și atunci când în redacție nu se lucrează, unii jurnaliști merg la competiții sportive, alții participă la conferințe de presă ori se documentează. Pentru că ziaristul trăiește toată viața sub teroarea aceleiași întrebări: „Ce voi scrie mâine?”. Ritmul este cu atât mai alert la o competiție de nivel mondial, cum era „World Cup 94”. Așa că, a doua zi, de cum am ajuns la Los Angeles, m-am dus, dis-de-dimineață, „la lucru”, adică la Centrul de presă din Pasadena. Trebuia să pregătesc corespondențele premergătoare meciului cu SUA. Un meci de „to be or not to be”.
Stăteam la masă de vreo oră, poate mai bine, cu „nasul” în monitorul computerului, consultând fișierele pentru documentare, când îmi ridic privirea și rămân … Surprins? Nu aș zice. Mai curând stârnit de ceea ce vedeam. În fața mea, un bărbat în vârstă, cu ochelari și chelie, cu două cute adânci care coborau dinspre nas, ocolind buzele, spre bărbie. Această fizionomie îmi spunea ceva. „Îl știu pe omul acesta. Sau doar mi se pare? Ba, sigur îl știu!”, îmi zic in sinea mea. Și încep să scormonesc în memorie, asemenea acelui personaj al lui D.D. Pătrășcanu, care, într-o cameră de hotel, a petrecut o noapte întreagă chinuindu-se să-și amintească „cine l-a învins pe Napoleon, la Waterloo”. Însă, eu nu am avut nevoie decât de câteva minute și m-am dumerit. Erai Vitray Tamas, un cunoscut comentator sportiv maghiar, dar și un mare om de show-uri de televiziune. Îl știam, de pe micul ecran, pentru că, înainte de 1989, ani buni, eram mai mult pe canalele Televiziunii maghiare (la noi, programele tv durau, pe atunci, doar două ore, de la 20 la 22). Îi „prind” privirea și zâmbesc. Se uită la mine mirat. „What?”, zice el surprins și bănuind că nu sunt maghiar. Îi spun că îl cunosc, că sunt din Arad, că îmi place ceea ce face la tv. Acum avea el să zâmbească, îmi mulțumește politicos, și aveam să ne dăm mâna, să schimbăm o vorbă, ori de câte ori drumurile noastre s-au mai încrucișat.
Tot la Centrul de presă l-am întâlnit pe Giampiero Galeazzi, de la RAI. După 1990, vizionam mult posturile italiene, așa că nu mi-a fost greu să-l identific. Mai ales că era un munte de om, ca înălțime, dar și ca greutate (cântărea sigur vreo 130-140 de kilograme). Nu m-am putut abține și l-am abordat. Pentru mine, arădeanul, micălăceanul, era ceva extraordinar să mă aflu alături de aceste personalități ale presei internaționale. Sunt absolut convins, că mulți, aflați în postura mea, ar fi trăit același sentiment. Și ca să închei, pe moment, cu aceste întâlniri, pe cât de neașteptate, pe atât de plăcute, într-una dintre zile, aud zarvă în Centrul de presă. Mă uit peste umăr și văd lume adunată, într-un punct al Centrului, camere de luat vederi, microfoane… Mă duc să văd despre ce e vorba. Cu greu, mă strecor printre jurnaliști și văd o femeie scundă, subțirică, având o față ridată, stafidită. Nu e frumos să spui așa ceva despre o femeie, dar asta am văzut, așa am recepționat imaginea transmisă de ochii mei și așa mi s-a întipărit în neuroni. Era Rita Pavone, cea care ne însoțise tinerețea cu o suită de șlagăre. Iat-o și pe ea! Ce făcea aici, la Centru de presă din Pasadena? Nu știu. Dar mi-am amintit de un șlagăr de-al Ritei, „La partita di Pallone”, în care o femeie se lamenta că duminică de duminică e lăsată mereu singură, de către bărbatul care mergea la stadion, la meciul de fotbal. Poate și asta explică prezența ei aici, mai ales că se afla într-un turneu în Statele Unite.
De regulă, stăteam în Centrul de presă până spre seară. Să adun informații, să citesc comentarii din presa străină, să simt permanent pulsul evenimentelor. Iar serile pe petreceam mai ales la barul din demisol, de sub hotel. Jucam biliard cu Florin Boieru – la pariu, pe o bere Corona (costa 2,75 $) și pe un bol cu nuci și alune prăjite. Îl băteam cu regularitate, dar, ambițios din fire, Florin nu se lăsa. Până într-o seară în care a cedat, decretând: „prea te țin eu pe tine cu bere și cu alune”! Și n-am mai jucat la pariu. După ce urcam în camera de hotel, pe la ora 23 sunam la redacție. La Arad era ora 9,00, colegii se adunau la muncă. Dacă la mine, în LA, era duminică, acasă era luni dimineața. Seară de seară, stabileam programul transmisiilor, ca în redacție să se știe la ce să fie pregătiți pentru fiecare ediție. Vorbeam (la fel cum transmiteam prin fax) folosind cartele, care costau 30 $ bucata, și mă minunam că o asemenea cartelă poate fi folosită oriunde pe teritoriul SUA, după ce formam numărul alcătuit din un șir mare de cifre. Mă minunam, gândindu-mă ce performant trebuie să fie serverul care susținea acel program, la care recurgeau milioane de oameni, din imensa Americă. Să nu uităm că suntem în 1994 și că noi abia am descoperit virtuțile computerelor.
Odată, era într-o după-amiază, pe la ora 18, vin, alături de Florin (nici nu mai știu dacă am precizat că împărțeam cu el camera de la hotel), de la Centru de presă. Ne-am pus în gând să cumpărăm ceva de mâncare de la un supermarket. Autobuzul oprește la un semafor și îl rugăm pe șofer să ne permită să coborâm acolo. Gentil, omul ne face pe plac. Și pentru noi, semaforul era pe roșu. Deodată aud vorbe în spatele nostru. Trag cu urechea. „Florine, zic, ăștia vorbesc despre noi!”. „Dă-i naibii, de colorați!”, replică el. Erau doi tineri afro-americani, negri ca abanosul. Vorbeau agitat, cu ton de ceartă, semn că nu se puteau pune de acord. Se face verde, traversăm. Cei doi stau încă pe loc, apoi o iau pe urma noastră cu pași grăbiți. Îi spun lui Florin și iuțim pasul. Îl iuțesc și ei. O luăm la fugă, ei după noi! Pe stradă, deși eram în centrul orașului, în afară de noi și cei care ne goneau, nu era țipenie de om. Să mă fi văzut – cu geanta diplomat, îmbrăcat la pantalon cu dungă, cravată și sacou, cu passcard-ul zbătându-se la gât – alergând de mama focului. Salvarea a venit când între noi și băieții răi mai erau vreo 20-25 de metri. Am ajuns la intrarea în supermarket! Am intrat, dar nu am mai cumpărat nimic, de spaimă că vin ăia după noi și acolo. Am căutat o ieșire în strada opusă și ne-am dus direct la hotel. Viața, aveam să înțelegem, nu este sigură nici în centrul LA, atât ziua, cât mai cu seamă noaptea. Nu fost singura spaimă pe care am trăit-o. Au fost și altele. Unii, și întotdeauna inși de o anumită culoare, s-au luat de noi pentru că i-am filma (Florin avea cameră profesionistă, de la televiziunea de pe lângă „Renașterea bănățeană”, făcută tot cu banii lui Iosif Constantin Drăgan). Aiurea! Luam cadre de pe stradă și așa am ajuns să am patru casete, al căror conținut l-am transferat ulterior pe CD-uri, pentru că nu mai găseam acele aparate video care ne minunau și ne permiteau să vedem, înainte de 1989, ceea ce regimul nu permitea. În siguranță, nu m-am simțit nici la hotel. Eram în recepție, ca să transmit un fax, în redacție. Să tot fi fost pe la 23,30-24. Abia am salutat recepționera, că din stradă s-au declanșat focuri de armă. Or, cum „peretele” dinspre stradă era în întregime din sticlă, am ieșit în fugă din recepție și m-am adăpostit în cameră. Abia după vreo oră, mi-am luat inima în dinți și am coborât din nou să transmit articolul. E interesantă și ademenitoare viața în America, însă cu condiția să nu ajungi niciodată într-un loc nepotrivit la momentul nepotrivit.
Și acum, pe scurt, despre meciul SUA-România. Americanii aveau 4 puncte (după 1-1, cu Elveția și 2-1, cu Columbia). Noi, doar 3 puncte. Egalul nu ne era de folos, trebuia, eram condamnați să câștigăm pentru a putea merge mai departe. Cum le este mentalitatea, stră-strănepoții (e un fel de a zice) Unchiului Sam erau optimiști și foarte siguri de ei. Mă așez la masa presei, așteptându-mă la orice. Soarele este necruțător, trimițându-mi o suliță dureroasă în creștetul capului. Știam că așa va fi, de aceea am intenționat să îmi cumpăr o șapcă Adidas, căci firma respectivă, fiind sponsor oficial, avea exclusivitate la vânzarea materialelor sportive, în incinta și în preajma stadionului. Când am văzut că o șapcă (pe care o puteai lua din oraș cu doar 5 dolari) se vindea la „Rose Bowl” cu 35 de dolari, am renunțat. Mi-am confecționat un coif, din ziar, dar curând am renunțat la el, pentru că sub el era și mai cald. Sudoarea îmi curgea pe față de parcă eram sub duș. Am îndurat cum am putut agresivitatea acelui soare torid. Curând, brațele îmi erau atât de ude încât se lipeau de foile de hârtie. Disconfortul de la masa presei era însă „nimic”, față de iadul pe care l-au îndurat jucătorii. La nivelul gazonului aveau să fie circa 60 de grade Celsius!
Mulți americani au luat cu asalt „Rose Bowl”-ul, pentru această confruntare. Au venit din vreme, au pus grătarele în funcțiune, pe peluzele din jur, că așa vin ei la meciuri, ca la picnic, au băut bere, iar la ora startului au urcat în tribune. 93.869 de spectatori a adunat acest meci, în urma căruia America avea să fie îndurerată. Românii au câștigat cu 1-0, gol reușit de Dan Petrescu, min. 18, și „tricolorii” au obținut calificarea pentru etapele superioare ale competiției, în vreme ce gazdele erau scoase din competiție. SUA lui Wynalda și Bora Milutinovici au fost puse la respect de o mână de români bravi! Nu era o premieră. Pe atunci, gimnastele românce le băteau pe americance pe unde le prindeau, chiar și la ele acasă, cum s-a întâmplat în 1979, la Forth Worth, Texas. O tempora!
Tristan MIHUȚA