Ori de câte ori se organizează în Arad vreun festival unde se amplasează și tarabe cu ”de-ale gurii”, fie că sunt produse de pește, de carne de porc sau de vită sau chiar vegetariene, am o mare problemă atunci când doresc să servesc și eu o porție … deoarece, tot pozându-i pe la toate târgurile, zilele orașelor și comunelor și festivalurilor posibile, micii proprietari de tarabe inevitabil mă cunosc cu toții și nu mai vor în ruptul capului să ia bani de la mine pentru mâncarea comandată.
Și tot inevitabil refuzul lor îmi amintește de Floricel, un țigan lingurar din satul meu, Prunișor, care a fost coleg cu mine în clasa întâi, după care s-a jurat pe nană Brândușa, adică pe maică-sa, (”să moară mama”), că el nu va mai pune în vecii vecilor piciorul într-o școală.
Locuiau claie peste grămadă, el împreună cu maică-sa și cei nouă frați si surori, într-un bordei amenajat în poiana pădurii de la marginea satului și trăiau din comercializarea lingurilor scobite din lemn de alun, pe care le vindeau prin satele din jur. Și abia aștepta să vină zilele de marți sau joi, când era târg la Sebiș și atunci Florea-al meu, cum îl alinta maică-sa, se urca repede în podul căsuței și cobora de acolo cu o raniță-n spate și o vioară roșcată sub braț și tuciuriul greieraș mergea în pas vioi spre Sebiș, cântând la ”highege” (vioară) de mama focului, probabil pentru a-și face încălzirea de instrumentist.
Și seara târziu, când se închideau grădinile de vară la restaurantele din Sebiș, micul violonist se-ntorcea victorios în bordeiul de la Gepul Dochiei, cu ranița plină de merinde, cu ceva bani în buzunare și nițel cherchelit, se-nțelege.
(va urma)