Locuia pe strada mea, la vreo șase case distanță. Om incult, dar bun la suflet. Era văcarul Micălăcii. Pe atunci, mulți micălăceni aveau vaci. Aveau și cai, și țin minte că mamele ne băgau în curte, când venea „stava”. Vacile veneau alene, de la pășune, caii veneau năvalnic. Dar Gheorghe nu avea treabă cu caii. El era ciurdar, văcar, pe înțelesul tuturor. Îi dădeau oamenii slănină, șuncă, toți tăiau porci, pâine – pe atunci, se făcea pâine în casă, sau se frământa aluatul și se ducea la „pecar”. Brutar, pentru cine nu pricepe. Baci Gheorghe ăsta umbla zdremțuros. Acuma, mă întreb când și dacă se spăla. Trăia singur și casa, moștenită, făcută probabil de ai lui, că el, de unde?, stătea să se prăbușescă peste el. Omul nu știa nici să scrie, nici să citească. Puteai să îi arăți ceasul, că nu știa ce oră arată. Dar, într-o zi, baci Gheorghei apare cu un ceas pe mână. Acuma, pe stradă, știți cum e, toți se cunosc, toți știu totul și mai mult decât totul despre fiecare. Strada știa că el nu cunoaște mersul acelor de la ceas. Și au început flăcăii de 17-18 ani săi strige : „Baci Gheorghe, cât îi ceasul”?, seară de seară. Noi, ăștia mai mici, stăteam sprijiniți de gardul caselor. Ne temeam, pentru că baci Gheorghe îi fugărea cu biciul lui lung, la capătul căruia „pleasna”, care scotea zgomotul menit să atenționeze vitele, era la vreo trei metri de mâna lui. Omul se înfuria. Incult, incult, dar știa că era batjocorit. Stăteam de-o parte și sufeream. Îmi era milă de el. Era bun, muncitor, nu era hoț și trăia în mizerie. Peste toate, era și de folos comunității, avea grijă de vacile micălăcenilor, ca ei să poată să-și vadă de alte treburi în gospodărie. Și ce m-am gândit eu? În fiecare seară, îi ceream mamei să îmi facă pâine cu ou sau cu unsoare sau… Ascundeam două felii și, când venea „ciurda”, cu baci Gheorghe în urma ei, îi întindeam feliie de pâine. Flăcăii care îl ironizau au rămas muți. După două, trei zile, repetând eu gestul, nimeni nu a mai strigat „Baci Gheorghe, cât îi ceasul”. De ce? Nu știu, pot să am presupoziții, dar rămâne faptul că baci Gheorghe venea acasă fără să mai izbească biciul cu mânie.
Tristan MIHUȚA
Foto: Wikipedia
