În Poștă era cald. Un cald nefiresc de martie, apropiat de caldul unui sfârșit de iunie mai degrabă, încât oamenii, toți bătrâni, transpirau în jurul gurilor încrețite, ștergându-și sudoarea cu mânecile paltoanelor din care n-apucaseră să iasă. Vociferau încet, apăsați de ani și oboseală, stând la coada nefirească pentru secolul de azi, coadă ce le tăia pe frunți câteva cute adânci în plus, însăilate de ceva cunoscut, ceva familiar, ceva… ceva pentru care acum 32 de ani, când erau ei în floarea vârstei, ieșiseră în stradă să urle că și-ar dori să dispară. Coada însă, în imanența ei, nu s-a dat dusă. A reapărut, șerpuitoare și hâdă, odată cu milostenia statului eșuat în care mai au să-și ducă o vreme zilele și care le-a azvârlit prin gard, ca pe-o ciozvârtă, un card complicat de energie, a cărui utilizare s-a dovedit a-i slei tocmai de ultima brumă de… energie, de putere, de vigoare…
„Bată-i Dumnezo!” exclamă moșneagul ajuns la ghișeu, când oficianta cu păr mov și contur negru, strident, în jurul ochilor, îi explică, pe un ton zeflemitor, că avea nevoie, pentru a-i putea încasa utilitățile, de copiile fiecărei facturi în parte (avea două, a câte trei pagini fiecare), de o copie după buletin, de o copie după cuponul de pensie și de o copie după – urgia urgiilor! – ÎNSUȘI CARDUL căpătat pentru reducerea de costuri a serviciilor, în cazul în care pensia dumisale nu depășea suma de 2000 de lei. „Nu blestemați, că-i degeaba, îi spuse oficianta, așa am primit indicații, așa facem! Următorul!” Întors cu fața spre mulțimea înmărmurită pentru ce-o aștepta, bătrânul începu să plângă, strângând la piept o pungă albastră de nailon și cardul nenorocit pentru care i se ceruseră hârtii cât să ticsească un dosar cu șină. Ieși în stradă cu pași mici, căutându-și cu înfrigurare telefonul mobil, să-și sune familia, să-l ajute. „Cum, de ce, cum să ni se ceară atâtea hârtii, atâtea copii după acte care oricum se află în fișetele statului, că doar n-am primit cardurile astea fără toate dovezile posibile, doar…” Lumea, agitată, vocifera în pustiu. Oficiantele hotărâră să cheme în față pe cine avea copii după toate hârțoagele, iar cei care nu le aveau, să poftească să le aducă. Bătrânei din scaunul cu rotile, împins de-o vecină binevoitoare, i se făcu rău. Vecina scoase dintr-o plasă o sticlă cu apă și îi turnă pe gât câteva înghițituri, cu grijă, încetul cu încetul, să n-o înece. Nici ele n-aveau copii după toate facturile și actele. Aveau doar cardul. Că doar de-aia-l primiseră, să le ușureze viața. Doar că viața, pișicheră, avea chef de șagă. Și cardul avea chef de râs. Împrumutase din nerușinarea ălora de l-au inventat, drept care nu era de folos de unul singur, ci doar însoțit de munți de hârtii, de copii după orice, fiindcă el, cardul, când fusese zămislit, fusese zămislit de niște nesimțiți sadea, cărora nu le trecuse deloc prin minte că un bătrân, după o viață de umilințe, poate măcar umilința asta, ultimă, ar fi avut dreptul să n-o îndure. Umilința plânsului în Poștă, cu cardul de energie – inutil de unul singur – în mână. Aleșii nației, legiuitorii aleși chiar și de ei, de bătrânii ăștia călcați în picioare cu nerușinare, au dat din nou o lege șchioapă, ca mai toate, o lege care-i azvârle pe cei neputincioși în toate cele patru zări, după copii și copii, zeci de copii… hârțoage interminabile, doar pentru că sistemul este inept, incapabil să lege oficiile poștale de-un program cu codurile de clienți ale bieților oameni care au dreptul la cardul acela nenorocit. Incredibilă găselniță și greoaie, cumplită indiferență a ocârmuitorilor de duzină ajunși la butoanele legilor! Cum să procedeze bătrânii din vârf de munte? Cum să procedeze bătrânii din cătune? Cum să procedeze bătrânii care n-au copii pe care să-i sune, să le sară în ajutor? Cum?
„De i-ar trăzni mâine, pe toți, n-aș vărsa o lacrimă!” se dezlipi de ușa Poștei o bătrână cu batic albastru închis, legat cu nod sub bărbie. „O lacrimă n-aș vărsa!”
„Cuuum? Nu există o aplicație prin care să se poată folosi aceste carduri fără să fie ținuți bătrânii la cozile astea interminabile și fără să li se ceară zeci de copii după facturi și acte?” se auzi din fața Poștei vocea unei femei trecute de 50 de ani, fiica moșneagului care își găsi până la urmă telefonul și își sună fata, cerându-i ajutorul. „Incredibil, își lămuri femeia tatăl, ăștia de la call center îmi spun că așa au fost instruiți, să ceară copii după buletin, după cupon, după facturi și chiar și după card. Cardul, auzi aici, nu e valabil fără o copie după… el însuși! Poți să mori, cu CARDUL în mână! Dumnezeule, spre ce naiba se îndreaptă țara asta?”
În Poștă mirosea greu. Bătrânii se îmbulzeau spre ieșire, lovindu-se unii de alții. Nu aveau copiatoare la ei. Cum să aibă? Iar oficiantele nu le copiau actele. Nu fuseseră „instruite” s-o facă.
Aerul deveni greu. Mirosea a haine ponosite, a boală, a jale, a bani puțini și a batjocură.
Mai jos: indicații despre cum s-ar putea plăti online factura la gaz, cu cardul de energie. Halucinant! Mă întreb unde sunt indicațiile despre cum ar putea să facă chestia asta un bătrân neputincios. I-re-al! Mai ales punctul zece. Care cere copiile după toate documentele posibile. Iar așa cer, probabil, toate site-urile furnizorilor de servicii.
Eugenia CRAINIC