JURNAL MOZAMBICAN

Nu vreau în Paradis!

Nu, televizor. Nu, internet. Nu, facebook. Nu, rebus, nici carte. Nu am luat cu noi un șah, rummy, o pereche de cărți. Da, e peisaj de Rai, verdeață, pomi, concert de triluri toată ziua, iarbă, plajă, mare. Dar ruperea de lume doare și odihna perpetuă obosește. Dacă ăsta e Paradisul, nu vreau în Paradis! A doua zi, mergem la plajă. Apă atât de caldă (curgătoare sau stătătoare) nu am mai întâlnit. Stăm o oră și ceva, nu mai mult că soarele este necruțător. La prânz temperatura ajunge la 34 de grade Celsius.

Virgil și Carmela au mai fost aici, cu ani în urmă și ne propune să mergem la Xai Xai. Mergem peste 100 de km. De-a lungul drumului, din loc în loc oameni cu fructe, dar mai ales cu caju, un fel de alune care cresc în pom. Văd și o cultură de porumb care îmi aduce aminte de un banc cu Radio Erevan:

– Un ascultător ne întreabă, este adevărat că în URSS porumbul crește ca stâlpii de telegraf? Răspundem, da. Uneori, chiar și mai rar!

Așa e și aici. Porumb de jumătate de metru, rar, uscat, fără rod. În rest, doar o turmă de vaci. Suprafețe imense, dăruite de Dumnezeu, nelucrate, neexploatate. Ajungem la Xai Xai. Un oraș mare. Pe cât de mare, pe atât de murdar. Mărfuri pe jos, pe pământ, gunoaie, aglomerație. Fotografiez. Un copil de 6-7 ani se chinuie cu o roabă. Până mă pregătesc să-l prind în poză, trecem de el. Sper să pot ilustra cu poze, așa că nu insist asupra mizeriei. Căutăm, întrebând, drumul spre Praia do Xai Xai. Găsim ce căutăm, dar nu mai e nimic din ceea ce știau ei, mai ales Virgil, care lucrase în Mozambic ca trimis al Uzinei de Vagoane din Arad.

Mozambicul, fostă colonie portugheză, și-a câștigat independența, în 1975, dar a pierdut, tot atunci, șansa dezvoltării. Aici au venit la putere comuniștii și au plecat urgent, după naționalizare, portughezii, europenii. Ruine, urme ale bunăstării, nimic mai mult. Nu avem ce admira, așa că facem cale întoarsă. Ne oprim la un restaurant mai acătării, cu șapte, poate opt mese. Cum venim din cazan, transpirați aerul condiționat îmi taie respirația. Întrebăm de wi-fi. Tinerica și bărbatul de la bar se uită unul la celălalt de parcă am întrebat dacă nu știu unde este mormântul lui Attila ori unde sunt colegii de facultate ai Elenei Ceaușescu. E clar, n-au așa ceva și am cărat laptopul degeaba. Mâncăm o pizza cu aluat necopt și sos inedit. Bull-shit!, ar zice Virgil.

Seara vine aici pe la ora 18. Zăbovim cu Virgil până pe la 21, pomenind vii și morții din copilăria și tinerețea noastră, răscolind prin cenușa amintirilor. Apoi, mergem la culcare. Mă sperie ce noapte lungă am în față. Nu m-am culcat așa devreme de când eram la grădiniță – acasă, ora mea de culcare este după miezul nopții. Intru sub clopotul de tifon, „mosquito net” rugându-mă, invocând bunăvoința Creatorului: Doamne, ajută-mă să rezist șapte zile!

Supraviețuiesc nopții și ies pe terasă înainte de șase. Un negru vine și mi-se închină, cu șapca în mână: „Bom dia!”. „Bom dia!”, îi răspund. Pleacă. Sunt oamenii lui Greg, proprietarul. Umilința lor e și studiată, dar o au și în sânge. Acceptă cu bucurie resturi de la mesele noastre – nu le dăm coji sau oase, desigur. Iese soarele. Femei cu găleți pe cap vin și ne oferă fructe de mare, pești. Aici mai mult bărbații lucrează la menaj. Copiii întind peste o parte din lagună plase uriașe pe care seara le scot din Lagoa Azul. Nu e dată să nu scoată ceva, măcar pentru un prânz, o cină, dar de regulă scot și pentru vânzare. Am cumpărat și noi pește, cu 400 de meticas și l-am dat unei negrese să-l curețe. (…)