De la Jeni (GENIN) citire. Astăzi despre: „Ziua Teatrului”

Îmi plăceau filmele românești. Mult. Atât de mult, încât mergeam, copilă fiind, chiar și de câte trei, patru ori pe săptămână la cinematograf, la Pâncota, unde vecina noastră, tanti Livia, ne reținea mereu bilete „pe interval”, adică pe rândul al șaptelea, cel mai râvnit de toată lumea, fiindcă puteai sta comod, cu picioarele întinse, iar dacă aveai nevoie să ieși urgent, fie la veceul din fundul curții, fie să-ți mai iei un „cojak” de la tanti Didina, care veșnic vindea dulciuri făcute în casă în fața cinematografului, nu deranjai pe nimeni. Am ajuns însă să urăsc să mai văd un film românesc. Ca să văd unul cât de cât răsărit, că vreo capodoperă n-am văzut de vreo 20 de ani, de când a apărut Filantropica, insist să frecventez cinematografele ca o disperată, doar-doar dau peste vreo producție digerabilă. Nici vorbă însă! Problemele dintotdeauna ale filmului românesc par să nu se mai termine. Veșnic sunet execrabil, joc actoricesc fals, nenatural, aceleași subiecte tăvălite în buclă, care pictează o societate românească sordidă și în mod cert îndepărtată de generalul care, nu-i așa, bate particularul, în fine, dezastru! Filmele de azi nu mai sunt în stare să spună o poveste simplă. O poveste care să nu se bălăcărească în mai multe conținuturi, să tindă mereu să spună o groază de lucruri (și niciunul), pierzându-se în ele laolaltă cu esențialul, ci care să păstreze o linie firească, să spună natural povestea unui om, a unei familii poate sau, haide, a unui grup oarecare… Iar când spun poveste, nu mă refer nici să iei o poveste-poveste și să i te „pishi” în cap, luând o actriță de 60 de ani cu prunc de șapte (grav accident de casting!), jucând un rol pervertit și lipsit de consistență, bașca un hăndrălău de 60+, în călduri (măcar de i-ar ședea bine!), întruchipat de un actor care chiar îmi plăcea spre deosebire de cumătra cu trei iezi, care nu mi-a plăcut nici măcar în rolul care a transpus-o odinioară alături de Mel Gibson și în care a tăcut gălăgios. Aș fi vrut să tacă magistral, dar școala românească de actori, pare-se, îi învață să-și ucidă pornirea naturală de a vorbi (sau tăcea) firesc, predându-le un soi grotesc de a declama în orice împrejurare, chiar și atunci când, nu-i așa, își îmbie pruncii cu mâncare sau bodogănesc în timp ce aruncă un lemn în sobă. Să nu vă mai aud cu „vai, cât suntem noi de grozavi!” S’tem pe naiba! Ne bat până și bulgarii. Am văzut recent un film, nu-i mai știu numele, cu o babă excepțională, jucată așa cum nu-mi închipui vreo actriță româncă jucând un rol similar. Naturală, măi, firească, o babă autentică, o Judi Dench în mare formă, doar că născută la Plovdiv. Capra cu trei iezi my ass! Cică și ăsta-i film! Am simțit că am luat un bocanc între ochi. Mi-a sângerat simțul artistic. Mi-a… În fine, n-are rost…