Neînțelesul Mozambic

În după-amiaza în care am ajuns aici – era vineri, 23 martie -, la coborârea din mașină, nu știu ce-mi veni și îi zic Getei, vezi că avem WC-ul în curte. Năucită, îi spune Carmelei și Carmela exclamă cu vehemență în glas: „never, never nu stau aici o clipă, eu nu ies noaptea în curte, la WC”. Am râs cu poftă și doamnele s-au prins că le-am păcălit.

Mozambicul este greu de înțeles. Țara este întinsă și bogată. Are un potențial natural enorm și totuși mustește de sărăcie și subdezvoltare. Nu am văzut o gospodărie, cât am umblat, nu am văzut o curte cu orătănii, cu un porc, o văcuță. Tot ce am văzut era câte o căpriță, două, de talia unui maidanez, legate de câte un par, pe lângă o cocioabă. Mizerie mare, la așa-zisa piață. Ți-e și frică să cumperi ceva de acolo. Roșiile sunt ovale, ca o minge de rugby în miniatură, și nu au niciun gust. Mezeluri, carne de vită, pasăre, porc nu am văzut în stațiune. Noroc că am adus din Africa de Sud. Luni, am avut poftă de omletă și de ochiuri, după vrerea fiecăruia. Virgil și Geta s-au dus la cumpărături. Au găsit ouă la o benzinărie. Când am trecut la gătit, trei au fost clocite. Clo-ci-te!!! Mama ei de experiență de viață, că poți muri aici, la 5oo de km de tropice, trăind experiențe noi!

Îmi vine în minte Jose Ortega y Gasset, cu observațiile sale despre arta (pictura, mai ales) Sudului și a Nordului, despre diferența de tonuri, vii în Sud, sumbre, „grele” în Nord, despre superficialitatea Sudului și profunzimea Nordului … Prin extrapolare, Sudul e mai puțin dezvoltat decît Nordul mai puțin răsfățat de natură. Doar și în Statele Unite a fost război Nord contra Sud, în Italia Nordul lucrează, Centrul (Roma) mâncă și Sudul cântă … Mai glumim, dar cam asta e realitatea: o natură darnică aduce după sine lene; o natură austeră îndeamnă la trudă, la hărnicie.

Miercuri 27 martie. Imediat după șapte ies pe terasă. Un negru taie iarba cu maceta. Îmi beau repede cafeaua pentru că Geta trage de mine să mergem la plajă. Și când o femeie vrea ceva, insistă până îi faci pe plac. Coborâm la Ocean, unde Virgil era deja în apă. Ne bălăcim în apa caldă, apoi o luăm în lungul plajei, cât vedem cu ochii. Mă bucur că Geta umblă bine și mai simte dureri la tibia fracturată. După mai bine de o oră, ne întoarcem „acasă”. Facem o mămăliguță, cu brânză și smântână. Apoi, lenevim pe terasă. Mi se pare că a trecut o veșnicie, când întreb cât este ora. E 10,30 zice Carmela, singura cu telefon, cu facebook și cu conexiune la lumea vie. Am impresia că totul se mișcă precum într-o lume învăluită în smoală – și negrii cu lentoarea lor, și noi, și gândurile, și timpul. Așa o fi fost viața și în colonii, îmi zic, mai ales pentru englezi, care stăpâneau cam o jumătate de lume. Timpul trecea greu și din plictiseală, au inventat sporturi și jocuri.

Ca să învingem monotonia, mă duc cu Virgil să încărcăm telefonul Carmelei. Să-i punem DATA, cum zice ea. Cumpărăm un kg de roșii,patru pituțe. Nu e deschis la DATA. Văd un fel de chiosc cu un tinerel în față, jucându-se la telefon. Încercăm și … bingo! Încarcă și el. În cușca pătrată de 1,5/1,5 un tip tundea pe altul. Câte activități pe metru pătrat! Ca să fotografiez „magazinul Vodacom” îi propun o poză împreună, pe care ne-o face Virgil. Apoi, pe drumul spre casă fac poze pe gustul meu (sper să fie atașate la această postare).

Dorm circa o oră. Timpul pare că se dilată. E abia 14,30. Cobor cu Geta la baie, plajă, mișcare, plimbare. Revin și vreau un gin tonic, un fel de cerneală pentru creier ca să pot scrie cele de față, înainte de a mânca peștele cumpărat ieri.

Le spun celor din careul nostru că joi, 27 martie, se împlinesc 100 de ani de când Sfatul Țării de la Chișinău a hotărât Unirea Basarabiei cu România. O zi mare pentru neamul românesc. Unul dintre artizanii Unirii, Pantelimon Halipa, ne-a lăsat scrierea „Testament pentru urmași”. Cartea există, sper să mai existe și urmași care să o citească! Doamne, ai grijă de noi!

Joi, la șapte, din nou pe plajă. Ziua se anunță frumoasă. Peste drum de „casa” noastră, e un deal. De trei zile, patru negrese dau cu sapa desțelenind. Sigur, locul are un stăpân alb – aici sud-africanii cumpără locuri și construiesc resorturi turistice cu 3-6 apartamente. Femeile dau cu sapa de când se luminează, până se lasă seara. Dau cu sapa și cântă. Un piticot de 6-7 ani dă și el cu o săpăligă, se mai ascunde la umbră și iar trece la treabă. Hm! Ce-o fi de el în viață? Poate are noroc să se deprindă cu munca și să facă ceva sau se va deprinde cu lenea și hoția.

Virgil cu doamnele se duc în „sat”, cum ar veni, să mai cumpere una-alta, pentru că, de necrezut, mâine plecăm de aici, coborând spre sudul extrem al Mozambicului, la Ponta d’Ouro. Am supraviețuit lentorii cu care timpul a trecut peste noi, pe lângă noi, nu mai contează și, mai mult ca sigur, cândva vom regreta aceste locuri. Două veverițe fac tărăboi pe acoperișul terasei de parcă ar vrea să le imortalizez și pe ele în Jurnalul meu. Uite că o fac! Vă spun pe curând, din Praia do Bilene!