Luni, 9 aprilie. În ajun, mă culcasem înainte de ora 21, așa că toată noaptea am avut de lucru, aveam bloc în centrul intersecției de la Podgoria, cu o panoramă de vis, am ajuns la Constanța și nu găseam agenția de voiaj pentru întoarcere, apoi am umblat după materiale de construcții … Mă mir cu m-am trezit odihnit după atâta zoală!
Suntem toți apți, bine dispuși pentru că plecăm la Pilesberg. Destinația e la circa 2-3 ore de mers, așa că am hotărât să pornim la drum pe la 11. La prima oră, Virgil și Carmela dau o fugă prin oraș. Treburi. Revin repede și ne apucăm să punem bagajele în mașină, operațiune ce durează vreo oră. Da, nu vă mirați, că trebuie să luăm și piperul, și usturoiul, și zahărul, și sarea, și maioneza, și mărarul, cărnurile, băuturile, pătrunjelul etc. – adică să transferăm o bucătărie întreagă. Numai Virgil știe cum le ascunde, cum le pitește, până și pe la roata de rezervă.
Plecăm. Voie bună, mai lipsea să dea cineva tonul la cântec. După vreo 15-20 de minute, Virgil o întreabă pe Carmela de adresă. Imediat. Carmela scoate o mapă transparentă și studiază documentele. „Ăsta nu-i, ăsta nu-i, ăsta-i. Așa, așa, așa … What a fuck! Virgil, trage pe dreapta”. Intrăm la o parcare. „Virgil, e de rău! Noi acum trebuia să ne întoarcem de la Pilesburg! Trebuia să fim acolo vineri și să ne întoarcem azi”! Și începe operațiunea de căutare a vinovatului. E Seffy, că ea a făcut rezervarea, ea avea documentele. Ba, zice Carmela, eu sunt, că am aruncat din greșeală hârtiile, faxurile … „Ce mai contează, intervine Virgil. Mergem înapoi, acasă, ne încuiem, consumăm tot și vineri ieșim ca și când ne-am întoarce din concediu”. Râdem și cu asta s-a dat tonul la glume. Râde și Carmela, uneori. Uneori, fiindcă e ocupată. Telefoane, peste telefoane… Lui Seffy, la agenția care s-a ocupat de rezervări. Prima veste: banii plătiți, adios, muchachos, la anul și la mulți ani, adică nu se mai returnează, chit că draga de Carmela invoca accidentul ei, implora, binecuvânta. Ba, culmea ironiei, Seffy tocmai primea un mail de mulțumire că am trecut pe la ei , pe la cei din Pilesberg. Și că să mai venim. Să ne prăpădim de râs, nu alta! În cele din urmă binecuvântările Carmelei sunt redirecționate și o roagă pe șefa agenției să-i găsească altceva. Aia zice ok, dar să plătească înainte. Coboară și plătește la ATM-ul unui magazin din parcarea în care ni se făurea viitorul apropiat. Apoi, la drum, spre Pilesberg. După vreo 50 de km, primim adresa resortului rezervat. E la Bela Bela, în Limpopo, adică taman în sens opus direcției în care porniserăm – mai clar e spre vest, nu cum mergeam noi, spre est.
Geta și Carmela se chinuie să pună adresa nouă pe GPS. O jumătate de oră de încercare nereușită. Carmela o tot sună pe Seffy, care nu știu ce mai putea să lucreze (la banca unde este angajată). Lui Seffy îi trece prin minte să folosim GPS-ul telefonului. Ne conformăm și bingo! Ajungem la destinație, dar nu ajunsese și confirmarea de cazare. Dar nu e problemă, unde am oprit era o recepție pentru rulote, noi trebuia să mai mergem alți câțiva km, la o altă recepție. Sosim odată cu confirmarea. Facem formalitățile și plecăm. Suntem la Mabalingwe, în plină rezervație (adresa de facebook: mabalingwenaturereserve-vrs). Animalele ne întâmpină ici, colo. Drumul e superb, ambientul natural, așijderea. O mulțime de lacuri pe fundul căldării dintre munți. Ajungem. Cum e camera? Minunată – două dormitoare, alte două paturi la etaj, două băi, bucătărie, tv, călcător și masă de călcat, toate cele. „Să facem poze acum, până e ordine”, comandă Carmela. Ne conformăm. Ies pe terasă, pun patru scaune în jurul masei, dintre cele șase existente într-un colț al terasei. Avem cuptor și grătar pentru braai, avem bec deasupra ușii dar și la grătar. Peisajul este splendid. Două potârnichi vin și ne mănâncă din palmă firimituri dar și alune. O pereche de coțofane moțate și cu coadă lungă, sure (Geta zice că e pupăza lui Nică, Virgil că nu e pupăză, mie îmi aduc a gaițe, altfel colorate la penaj). În fine, la baza vilei, dar la 3-4 metri de noi, o scroafă de mistreț cu patru purcei.
Stau pe terasă până se întunecă de tot. Rămân singur, respir, mai bine zis inspir cu lăcomie aerul curat și mă las pradă gândurilor care vin fără să le chem. Mă simt minunat și-i spun Getei că pentru mine e cea mai frumoasă a doua zi de Paști, din câte țin minte. Am dormit fără să sforăi, fără să tușesc, abia respirând. E constatarea Getei.
Marți, 10 aprilie. Virgil, Geta și Carmela o iau la vale, cu mașina, să ne înscrie pentru a doua zi, miercuri, într-un tur să vedem animalele carnivore, pe când sunt hrănite. Eu rămân și scriu cele de față – wi-fi am doar la restaurant și la bar. După vreo 2-3 ore, apar și ei, cu fotografii cu animale întâlnite în cale. Ciugulim ceva, beau un gin, Virgil un whisky și mă simt moleșit. Mă duc să mă întind. Nu trec cinci minute și aud: „Fir-ai al dracului cu neamul tău”! Pe masă rămăsese un bol cu alune și deasupra un pachet cu alune. O maimuță a venit din lateral și a luat din vole pachetul cu alune! Surprins, Virgil a dat cu mâna s-o lovească, dar maimuța era deja pe scări. Am ieșit și eu. Hoața stătea în vale, la 3-4 metri de noi și mânca, aidoma unui copil, alunele dobândite prin îndrăzneală și istețime. Două lucruri ni s-au spus la recepție: să închidem ușile și ferestrele, când plecăm, că vin maimuțele și ne fură orice, de la mâncare, la telefoane, acte etc. (să nu fi fost ora de când le-am spus că n-am văzut nicio maimuță) și să nu dăm mâncare animalelor, păsărilor, pentru că se dezobișnuiesc să-și procure singure hrana. Am pățit-o acum un an, cu maimuța, am pățit-o și acum. Învățăm greu că „hoți” sunt și în lumea animală.
Tristan MIHUȚA
