„O, tempora! O, mores!”, zic și eu, astăzi, pe urmele lui Cicero. Ce vremuri am trăit și peste ce oameni am dat! Oameni de toate felurile, buni și răi, curați sau tâlhari, la suflet. E drept, cei curați au fost puțini – ceilalți, nenumărabili.
Bunăoară, am mai spus undeva asta, mă gândeam că, pe vremuri, în perioada asta, „acțiunea MOV” (mielul, oul și vinul) era în plină desfășurare. Și mă mai gândeam, cum veneau mieii la mine acasă. Miei neceruți. Veneau la părinții mei, dovadă că expeditorii știau despre mine mai mult decât îmi puteam închipui. Mă trezeam, așa, și cu câte 5-6 și nu știam ce să fac cu ei. Eu nu mănânc miel. Oaie, nici atât. Țineam unul pentru familie, iar cea mai mare parte o dăruiam, ca să le aduc bucurie de Paște, vecinilor, cunoscuților, celor mai fără dare de mână. Primeau și poate, cuget acum și mă distrez, unii ziceau „iete, al dracu’, s-a ajuns, nu mai știe ce să facă cu mieii primiți”! Puțini erau, cred, cei care să fi zis „Ce om cumsecade, să-i dea Dumnezeu sănătate”! Fiindcă așa e omul, cârcotaș nestăpânit până și în fața unor gesturi frumoase, cu pornire din suflet, creștină.
Fie că eram director de ziar, redactor-șef, fie că eram doar ziarist apreciat, dar și temut pentru că spuneam adevărul, mieii veneau mai ales de la cei interesați să-mi cumpere „prietenia” ori bunăvoința. Nu erau dați din suflet, ci din interes. Dovada cea mai imbatabilă este faptul că azi nu mai vin mieii – am ieșit din sfera interesului, nu mai sunt „sculă” utilă, deci nici „prieten”. Dar știu, repet, că așa e omul, caută puncte de sprijin în jurul său ca să-i meargă bine.
Acuma, să nu credeți că plâng după mieii de altădată, care azi sunt duși la alții. Am spus, nu mănânc miel! Altceva îmi lipsește, de cele mai multe ori: prietenia curată. Și mă întreb, parafrazând evanghelistul: „unde-mi sunt prietenii, cei mulți, care roiau în jurul meu pe când reprezentam „punct de interes?”. Unii nu mai fac umbră pământului, alții s-au reorientat spre noile centre de interes. Puțini au rămas, doi-trei. Sita timpului a cernut bine și a rămas doar aurul, prietenul adevărat, prietenii adevărați. Ceea ce nu e deloc rău. Dimpotrivă!
Tristan MIHUȚA
