După ce-a „manelizat” Timișoara, arhitectul șef Emilian – Sorin Ciurariu continuă „opera” la Arad?

Peștele de la cap se-mpute, nu?

Banul și lipsa de caracter, contrar logicii, în România fac „casă bună”, pentru că morala e facultativă! Și dacă excelăm la ceva, în sens negativ excelăm la mândrie. Mândria stupidă, de a obține, deține și afișa ceea ce avem mai mult decât alții, indiferent de nivelul compromisurilor morale pe care le-am făcut. Și, deși mândria e păcatul cel mai periculos – ce acționează precum drogurile sintetice ce creează dependență totală -, pentru caracterele mărunte produce satisfacție. În fapt însă, mândria înrobește și îndepărtează individul de condiția umană. Să rezumi totul la satisfacția generată de lăcomie înseamnă moarte spirituală.

Din păcate, deși ar trebui, nu întotdeauna inteligența și educația, ce conferă capacitatea de a deosebi binele de rău, sunt generatoare de calități morale. Iar asta se vede în numărul uriaș de cazuri în care „gulerele albe”, rodul educației, în loc să facă carieră în domeniul profesional, fac carieră în domeniul imoral, infracțional. Prin lăcomie, din mândrie, atracția fatală a lumii moderne!?

Suntem o lume a paradoxurilor generate de fracturile de logică ale unui sistem arhaic, ce a vrut să creeze robotul uman fără conștiință. O lume a discrepanțelor morale în care, deși pare absurd, extremele continuă să rămână repere. Pentru că în loc să stârpim inechitabilul, îl cultivăm și întreținem.

Înainte de 1989, silvicultura era o profesie râvnită și greu accesibilă, evidențiindu-se prin latura imorală: furtul de masă lemnoasă. Ca să ajungi „domn între tufe” (vorba unui mucalit) trebuia ca PCR (pilele, cunoștințele, relațiile) și, mai ales, mită, să funcționeze perfect. „Cireașa pe tort” era ingineria silvică, o facultate unde avea acces doar „crema” educației, pentru că asigura o viață fără griji din punct de vedere material. O profesie care, contrar normalului, unea inteligența cu imoralitatea. Vorba aceluiași mucalit: cine a inventariat toți arborii din păduri ca să le țină evidența? Și cine-l poate contrazice pe un silvicultor ce, unde și cât să taie? Iar de asta au profitat „gulerele albe”!

Secretul parvenirii materiale a silvicultorului? Hoția, protejată de inteligență. Adică de complexitatea domeniului de activitate, greu accesibilă pentru cei din afara sistemului. Cine putea contrazice silvicultorul privind ce, cât și unde să exploateze masă lemnoasa? Cine-i putea dovedi imoralitatea deciziei? Nici azi, după treizeci de ani de jaf, ce-au decimat pădurile României, silvicultorii nu pot fi acuzați că au tăiat nelegal pădurea, nu pentru că așa este, ci pentru că există o lipsă crasă de profesionalism și competență în rândul celor abilitați să efectueze verificări. A fost un război al inteligenței contra diletantismului.

Pe același model, după 1989, în special în ultimii cincisprezece – douăzeci de ani, a apărut un nou domeniu „intangibil” profesional, care generează mândrie prin lăcomie și lipsă de scrupule: arhitectura. Speculând aceeași diletantism (lipsă de competență a organelor de control, în special cele de cercetare penală), beneficiind de o legislație complexă, interpretativa din cauza multitudinii de sinonime și omonime ale limbii române, arhitectura a devenit un domeniu al parvenirii materiale, exploatat de „gulerele albe”, lipsite de scrupule, prin deviza: orice e legal, dacă există bani. Așa a apărut mafia imobiliară.

E edificator în acest sens analiza „boomului” imobiliar post 1989. Ce urbanism? Ce sistematizare? Ce reguli? Ai bani, obții orice și în orice condiții, dacă ai arhitectul șef în schema de personal! Și ce dacă e un haos absolut în domeniu? Ca și în silvicultură, cum domeniul e inaccesibil media și „paznicilor” (instituțiile publice de control), scopul (adică banul) e unicul  ce contează. Efectul? S-a născut „jungla urbana”, adică dezvoltarea „după ureche”, dictată de profit. Opusul exploatării silvice, prin „împădurirea” marilor orașe ale României cu cartiere așa zis rezidențiale, pestrițe, înghesuite, dezordonate, fără infrastructură adecvată (canalizare, gaz, energie electrică, străzi, spațiu verde, etc.). Cartiere rezidențiale cu blocuri de patru-zece etaje, lângă case cu mansardă, cu fose la blocuri și case ce contaminează pânza freatică și solul, cu străzi fără asfalt unde ai nevoie de bărci când plouă, cu rețele de apă, energie electrică și gaz subdimensionate, unde cei care și-au dorit liniște au găsit haosul absolut, contra unor sume uriașe de bani. Totul dictat de profit.

Câștigătorii inventării junglei urbane? Firmele de arhitectura/proiectare, în combinație cu dezvoltatorii imobiliari, care au creat un uriaș mecanism de spălare a banilor proveniți din fraude fiscale, droguri, prostituție, trafic de persoane, cămătărie. Iar mecanismul n-ar putea funcționa fără participarea  autoritățile locale, care au speculat posibilitatea rotunjirii bugetelor locale, prin impozitarea construcțiilor ce au asigurat fonduri la discreția autorităților locale, cu care au mituit alegătorii și au „îngrășat” clientela politică. Așa s-a consolidat mafia imobiliară.

Cine s-a aflat în fruntea acestui dezmăț urbanistic, generator de profituri uriașe (rata de profit este de peste 40%), respectiv a „favelelor” imobiliare „împădurite”, apărute, din senin, la periferiile orașelor? Cine a vămuit uriașele sume de bani investite în imobiliare?  Sub „bagheta magică” a cui au răsărit sutele de cartiere rezidențiale? Pe lângă primari, rolul principal l-au avut arhitecții șefi ai orașelor. Sub „bagheta” lor s-au dezvoltat atât periferiile cât, mai ales, sectorul intravilan al cartierelor clasice din marile orașe, la care au râvnit marii dezvoltatori. Iar marii amfitrioni au hotărât. Mai corect spus, considerându-le prea „monotone” din punct de vedere arhitectonic, arhitecții au decis (contra comisioane uriașe, bineînțeles), că „diversitatea”, indiferent de consecințe, e benefică (!?) Nu pentru locuitorii cartierelor, ci pentru conturile arhitecților și investitorilor. Așa că, precum în picturile non-conformiste, s-au plantat blocuri printre case, s-au plantat benzinării, hipermarket-uri și, mai ales, palate stil bizantin, desenate de toți repetenții de la arhitectură. Efectul? Junglă urbană absolută! Reguli? Ce contează regulile când e vorba de profit?

În urmă cu puțin timp am primit o vizită a unui arhitect, de origine română, angajat la o Primărie a unui orășel din sudul Germaniei. Venise să-și revendice o moștenire a bunicilor, în Timișoara, despre care aflase (cum se putea alfel?) că ajunsese în posesia unui rom din celebrul „clan Cârpaci”, fără ca el, moștenitorul, să-și fi dat acordul. Bineînțeles, ca și în cazul altor proprietăți imobiliare, în urma investigațiilor efectuate, s-a constatat că romul ajunsese în posesia imobilului prin utilizarea unui extras de carte funciara falsificat, pe care autoritățile l-au acceptat fără să-i verifice autenticitatea (cum s-a întâmplat în majoritatea retrocedărilor). Cum în Timișoara, acest gen de „împroprietăriri” au devenit o practică curentă (cu concursul Primăriei, Parchetelor și Instanțelor de judecată), i-am urat „succes” în tentativa re-obținerii imobilului, omițând să-i spun că are șanse zero, pentru că imobilul se află, în prezent, în proprietatea unor cumpărători de buna credință, după ce fusese transferat în cascadă.

De la aeroport, până la domiciliu, am ales o rută prin care să-i prezint  Timișoara unui străin aflat pentru prima oară în orașul de pe Bega. Primul aspect remarcat, de arhitectul german (defect profesional, probabil), au fost două imobile uriașe, construite de cetățeni de etnie romă, pe Calea Lugojului, nefinalizate de ani de zile (e o practică nefinalizarea imobilelor, pentru a se sustrage de la plata impozitelor). Imobile tip palat oriental, cu scări monumentale de marmură, coloane uriașe, tip Grecia antică și cupole tip Taj Mahal, terase tip oriental și etaje mascate, declarate ca mansarde, acoperită cu țiglă neagră (tot pentru neplata impozitelor), aflate în contrast total cu arhitectura cartierului. „Când sunt construite aceste imobile?”, m-a întrebat cetățeanul german. „De peste zece ani”, i-am răspuns. „Timișoara nu are arhitect șef și serviciu de urbanism? Au avut autorizație de construire?”, a continuat cetățeanul german. „Da, Timișoara are și arhitect șef și serviciu de urbanism la Primărie și, cu siguranță, pentru aceste imobile a fost emisă autorizație de construire”, i-am răspuns. „Câte imobile, de acest gen, sunt în oraș?, a fost următoarea întrebare. „Vreo două sute, spune presa”, i-am răspuns. M-a rugat apoi, dacă mai cunosc astfel de imobile, să-l duc acolo. L-am dus în zona fostului stadion UMT, în zona Parcului Rozelor, pe str. Romulus, pe B-dul Brâncoveanu și în alte câteva locații, culminând cu Glad 39, adică „palatul” construit de vecinul meu, Căldăraș Ștefan. Mirat și oripilat de-a dreptul de ceea ce văzuse, după ce-a fotografiat toate „palatele” vizitate, arhitectul german a întrebat, retoric: „Și arhitectul șef al orașului, mai e liber? În Germania, nimeni nu și-ar fi permis să autorizeze astfel de monstruozități, fără a-și risca libertatea. Iar dacă cineva ar fi construit așa ceva, în două săptămâni un astfel de imobil era demolat, iar proprietarul ar fi primit sancțiuni atât de mari încât niciodată n-ar mai fi construit. Și dacă nu s-ar fi conformat, ar fi fost privat de libertate, imediat. Cum să sluțești în asemenea hal un oraș și autoritățile să nu intervină? Ce țară e asta? Unde sunt autoritățile locale?”.  Când i-am spus că unele dintre aceste construcții, care n-au respectat proiectul aprobat și autorizația de construire, sunt construite și pe domeniul statului, iar statul (Primăria și Justiția) se chinuie de ani de zile să le demoleze, arhitectul german s-a uitat la mine afișând o grimasă de lehamite totală: „Înseamnă că tot sistemul, la voi, e putred de corupt! Nu cred c-aș putea trăi într-o astfel de țară!”. A doua zi, după ce i-am explicat cum funcționează justiția în materie de retrocedări, ce cheltuieli presupune și cât durează un proces în România, cetățeanul german a renunțat la revendicarea imobilului și a plecat vizibil afectat de ceea ce a văzut și auzit, cu „promisiunea„ că nu va mai reveni vreodată.

Concluzia? Din păcate, ceea ce pentru un străin e ceva de neînchipuit, pentru noi, românii, a devenit ceva banal. Ne-am obișnuit, deja, ca legea să fie respectată doar de cei fără bani și relații, adică de cei care nu-și permit să dea mită și să facă trafic de influență. Pentru că, să fim corecți și cinstiți, avem reguli urbanistice, dar sunt neaplicabile când e vorba de mafia imobiliară. PUG-urile, PUZ-urile și legislația în domeniu, așa cum e (imperfectă și neadaptată realităților actuale), nu permit nici construirea palatelor țigănești (care sunt în contrast total cu arhitectura cartierelor), nici a blocurilor lângă case (pe motiv că PUZ-ul nu interzic), nici a zonelor rezidențiale înainte de existența infrastructurii. Se poate pentru că numitorul comun al acestora, un adevărat flagel și o plagă mai gravă decât o epidemie, este corupția și toleranța autorităților de control, generată de lipsa de profesionalism. Dacă arhitecții șefi și personalul serviciile de urbanism din cadrul primăriilor n-ar fi coruptibili, Timișoara n-ar arăta azi ca o suburbie a unui oraș indian, în care s-a construit „după ureche”, fără nici o regulă, generând o adevărată junglă urbană. Cum poți autoriza construcția de palate țigănești lângă imobile de epocă, monumente arhitectonice, opere de artă a celor mai renumiți arhitecți ai vremii și să nu-ți pese? Cum poți autoriza construcția de blocuri, în cartiere de vile, sluțind armonia arhitectonică a zonei și să justifici că PUZ-ul permite? Cum poți emite autorizații de construire, pentru mansardarea imobilelor monumente arhitectonice, când știi că astfel imobilele vor fi sluțite și distruse? Explicația e imorală. Pentru profit și mită! Urbanismul, în Timișoara, sub bagheta primarilor Ciuhandu, Robu și continuând cu Fritz și arhitecților șefi Radoslav, Cădariu, Ciurariu și Almăjan, nu e altceva decât un serviciu în slujba dezvoltatorilor imobiliari și a celor care construiesc sutele de kitschuri imobiliare, denumite „palate” țigănești,  adică a celor care spală sume uriașe de bani provenite din fraude fiscale sau alte infracțiuni. O structură care funcționează asemeni structurilor silvice, mizând pe incompetența, amatorismul și diletantismul organelor de cercetare penală, ale Curții de Conturi, ANPC, Gărzii de Mediu și ANAF, care favorizează mafia imobiliară, interpretând legislația în favoarea acesteia atunci când eliberează autorizațiile de construire.

Cum se ia mita în urbanism? Prin firmele de arhitectură și proiectare, controlate, direct sau indirect, de arhitecții șefi. Vrei să obții o autorizație de construire, cu prioritate sau nu îndeplinești condițiile legale? Cauți firma controlată de arhitectul șef al localității și obții autorizația. Vrei un un certificat de urbanism? Procedezi idem.

Așa se explică și de ce inspectorii de la serviciile de urbanism sau ISC nu rezolvă în favoarea cetățenilor reclamațiile celor ce încalcă disciplina în construcții. Toți știu că în spatele autorizațiilor sunt firmele de arhitectură și proiectare „agreate” de arhitectul șef. Și cine riscă să se pună cu șeful? Așa funcționează mafia imobiliară din Primării. De ce nu este destructurată? De ce nu sunt verificate firmele controlate de arhitecții șefi? Pentru că în Poliție, Parchete, Justiție, e mult diletantism și amatorism, de care profită specialiștii în urbanism. Sau poate că nu?

Pavel ROMAN 

P.S. (Flacăra roșie ) Se zvonește Sorin Ciurariu s-ar întoarce la Timișoara (poate că aici și-a făcut mendrele, a răspuns unor comenzi mai ales politice etc.). Numai că în prezent acesta este suspect și cercetat într-un dosar instrumentat de către DNA – Serviciul Teritorial Timișoara, procurorii dispunând efectuarea urmăririi penale față de acesta, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

Vom reveni, că este interesantă speța și avem și date suplimentare!