Jurnal sud-american
Lăsăm hotelul din Amsterdam și „delegația directorilor” pornește cu adevărat aventura sud-americană. După ce ieșim din oraș, până la aeroport, lumina zilei ne dezvăluie tarlale cu un pământ lucrat ca în palmă, excelent îngrijit. Știam că olandezii au smuls pământ din mare, că au un adevărat cult pentru agricultură și că lucrează cu migala unor grădinari recunoscuți în toată lumea, dar acum vedeam asta cu ochii mei. Între parcelele de 200-250 de metri lățime, șanțuri pentru scurgerea apei și pentru irigații. La rândul lui, pământul este bine drenat, dovadă faptul că din 25 în 25 de metri există conducte colectoare subterane care deversează apa în acele canale. Într-o altă parte, un teren era pregătit pentru a deveni arabil: se executau lucrări pentru drenaj, se așterneau straturi de nisip și abia apoi se va așterne pământul și stratul de humus. Este imposibil să nu te gândești cât spurc de pământ bun avem noi, în România, și cum ne batem joc de acest dar de la Dumnezeu.
În aeroport, surpriză, la un shop cu produse electronice. Pe cine credeți că vedem? Pe primarul Aradului. Nu, nu era Dumitru Branc, dispărut și de negăsit de luni bune. E vorba de „interimarul” Valentin Neamț, care tocmai își încheia sejurul la Amsterdam. Dar fiecare cu drumul lui și, după câteva schimburi de cuvinte, ne îndreptăm spre îmbarcare. Un Boeing uriaș, din seria 747, cu 480 de locuri, plus cele pentru echipaj, este gata pentru a ne ridica de la sol, ca să ne poarte spre Brazilia.
În 12 ore, cât navigatorii în câteva luni
Încă de la decolare, monitoarele Boeingului ne prezintă ultimele știri de la BBC. Aflăm amănunte despre ravagiile produse de uraganul Mitch, în Nicaragua. Morți, cartiere inundate, case distruse. Apoi, apare o hartă cu traseul pe care îl va urma avionul, în drum spre Rio de Janeiro. Rând pe rând, consemnez în notesul de care nu aveam să mă despart pe întreaga durată a misiunii noastre (ca în turneul din Thailanda, Hong Kong, China, aveam să fiu singurul din delegație care muncea – Dorel Zăvoianu nu știu dacă a scris, în total, două articole). Trecem peste Anglia, Londra rămâne în dreapta, coborâm spre nord-vestul Franței, pe lângă Brest, urmează Porto, unde de curând jucase naționala de fotbal a României, și o ținem așa deasupra Atlanticului, având ba în stânga, ba în dreapta, pe rând, când Tangerul, Casablanca și Marrakech, când Insulele Madeira, deșertul Sahara cât cuprinde, Las Palmas. Dacă aș trage o linie imaginară spre vest, aș ajunge mult sub New York și destul de aproape de Havana lui Fidel Castro. E zi de duminică. La Arad e ora 15,30, lumea își face siesta în fața televizorului sau se odihnește pur și simplu. În schimb, la noi, în redacția Observatorului, se muncește pentru ziarul de a doua zi. Încerc să-mi imaginez ce fac colegii mei, în timp ce eu am adunat deja patru ore de zbor și sunt la 10.700 de metri deasupra oceanului. Afară, la altitudinea aceea, sunt – 54 de grade Celsius.
Ai noștri au început să se plictisească. Iar unii au ațipit. Nu fumătorii, care dau semne de nervozitate fiindcă nu li se permite să fumeze. Un adevărat calvar întins de-a lungul celor 12 ore de zbor. În dreapta mea, Ștefan Mureșan, „Muri”, cum îi zicem noi, cere gumă de mestecat cu nicotină sau poate doar cu gust de nicotină (?!), nu știu exact. Muri nu e satisfăcut, țigara e țigară! Mă bucuram că nu mai fumez.
La trecerea Ecuatorului, încep turbulențele. Ne legăm centurile și vreme de vreo două ore suntem zgâlțâiți cât pentru o viață. Simt crisparea din jur, eu însumi nu eram prea liniștit, și încerc să alung neliniștile cu o anecdotă. N-a avut efectul scontat. Încordarea era stăpână peste noi. O tânără braziliancă, ce nimerise lângă Dorel Zăvoianu, fura în neștire sticluțe de whisky de pe cărucioarele stewardeselor, iar între două guri de tărie trăgea o dușcă de vin roșu. În cele din urmă s-a „încălzit” bine, ca să fiu elegant, și și-a proptit picioarele încălțate cu botine, care aveau o talpă groasă, pe „peretele” din fața sa, care compartimenta habitatul avionului. Picioarele erau ridicate mult deasupra capului – nu vă gândiți la prostii, purta blue-jeans! Culmea, stewardesele nu-i atrag atenția cum că nu s-ar cuveni… Mă obișnuiesc însă cu această arătare și atenția îmi este captată de un film de acțiune. Interesant la început, filmul avea să se dovedească a fi o porcărie care m-a chinuit vreo două ceasuri, vreme în care s-au tras mai multe gloanțe decât în ultimul război mondial.
Scăpăm de film, scăpăm și de turbulențe și ne apropiem de Rio. Mă uit prin notițele pe care mi le-am pregătit (așa am făcut oriunde am călătorit, m-am documentat în prealabil) și, prin ele, cobor în timp, spre primii navigatori și spre mărturiile lăsate de ei despre această Lume Nouă. Columb, bunăoară, ajungând la atolul San Salvador, a rămas uimit de coloritul și transparența Mării Caraibilor, de peisajul verde, de dulceața și limpezimea aerului, de păsările splendide, precum și de tinerii „bine făcuți, oameni frumoși” și destul de blânzi. El avea să dăruiască indigenilor „panglici colorate și șiraguri de mărgele din sticlă”, pe care aceștia le-au atârnat cu încântare la gât și s-au apropiat de europenii abia sosiți. Când le-au arătat spadele, indigenii, care nu mai văzuseră așa ceva, le apucau de tăiș și se tăiau. Ceva mai târziu, la începutul secolului al XVI-lea, Amerigo Vespucci, exploratorul coastei Braziliei, avea să-l informeze pe florentinul Lorenzo de Medici: „Copacii sunt atât de frumoși și atât de mult desfată privirea încât ne simțim de parcă ar fi raiul pe pământ”. Ce-o mai fi rămas din toate acestea? Și în ce măsură mâna conquistadorilor a distrus Paradisul descoperit de acești navigatori peste măsură de cutezători? Nu-i însă loc de întrebări și nici de răspunsuri, fiindcă avionul rulează deja pe pistă, într-un amurg oarecare.
Prima luare de puls
Suntem la Rio de Janeiro! Afară sunt 22 de grade. Cu emoție, pun piciorul, dreptul!, pe pământ brazilian dar, în același timp și pe continentul sud-american. A fost momentul, încă un moment, în care m-am simțit un privilegiat al sorții. Mereu l-am simțit pe Dumnezeu alături și mereu mi-a plăcut să cred că nașterea mea într-o duminică, și nu una oarecare, ci de Rusalii, era un semn că Dumnezeu mă iubește. Și nu m-a dezamăgit, dimpotrivă, eu cred (de fapt, sunt convins), l-am dezamăgit în atâtea împrejurări!
La aeroport ne-au așteptat consulul general, Ștefan Costin, și consilierul economic, Mihai Necula. Cum se știe, Ambasada României se află la Brasilia, în capitală, iar la Rio avem doar consulat. Ni se recomandă să schimbăm dolari, ca să obținem realii de care vom avea nevoie, în aeroport, fiindcă în oraș casele de schimb sunt deja închise, iar a doua zi este sărbătoare (Ziua morților) și nu se va deschide niciun magazin, nicio casă de schimb. De altfel, vreo 7-8 indivizi, îmbrăcați cu pantaloni și cămăși identice, care aduc a uniformă, ne și înconjoară. Sunt agenți abilitați, poartă ecusoane, dar asta nu-i împiedică să încerce să ne șmecherească, să ofere cât mai puțin pentru 100 de dolari și chiar să palmeze banii. Ofereau 115 reali la o sută de dolari. Agresivitatea lor m-a făcut să nu mă complic cu ei. Am riscat să rămân fără bani, dar am intuit bine: orice hotel are casă de schimb, iar la hotelul nostru, „Royalty Copacabana”, am primit chiar 120 de reali la suta de dolari.
Un autocar „Pulmann” ne duce spre hotel. Ghidul, o japoneză care abia se zărește dintre scaune, ne oferă primele amănunte despre oraș. Și nu erau prea liniștitoare! Ne expune un fel de decalog: să nu umblăm pe stradă singuri; să nu fim bine îmbrăcați; să nu avem pașaportul asupra noastră; să luam cu noi doar câțiva reali, restul să-i păstrăm în seiful ce se poate închiria de la recepția hotelului; să nu folosim pe străzi mai lăturalnice camere video; să nu cumpărăm bijuterii de pe stradă; să nu …, să nu… După atâția „să nu!”, mai că-ți vine să te întrebi ce naiba cauți acolo, în „jungla” aceea, și unde e faima celebrului Rio de Janeiro! Mignona japoneză își face însă datoria, așa cum și-o fac toți ghizii din fosta capitală a Braziliei, un oraș cu mare grad de risc pentru siguranța turistului străin. Ultima poruncă „să nu” viza apa de la robinet, care nu e potabilă. Aflăm, apoi, și lucruri interesante. Rio de Janeiro, fondat în 1565, înseamnă în traducere „Râul din Ianuarie”. Numele i-a fost dat de navigatorul portughez Andre Goncalves, care, la 1 ianuarie 1502, intrând în Golful Guanabara, a crezut că se află în estuarul unui râu. Peste ani, din 1763 și până în 1960, Rio de Janeiro avea să fie capitala țării. Astăzi, orașul numără peste șase milioane de locuitori, fiind al doilea mare oraș al Braziliei, după Sao Paolo. Un peisaj minunat, în clar-obscurul amurgului, ni se oferă cu generozitate: oceanul, golful, munți, clădiri vechi, clădiri noi, din oțel, beton și sticlă și, dintr-o dată, celebra plajă, Copacabana, pe nisipul căreia, se spune, au crescut și s-au format atâția fotbaliști celebri. Hotelul nostru era la 200-250 de metri de plajă, așa că ducem repede bagajele în camere, respect lecția lui „să nu!…”, îmbrac o ținută sport, pantaloni scurți și tricou, și iată-mă pe faleza Copacabanei! O lumină „ a giorno” ne dezvăluie plaja. Nu mă pot abține și iau un pumn de nisip. E foarte fin. Îl las să alunece încet printre degete, amăgindu-mă că îmi las ADN-ul pe nisipul infidel al timpului. Pe plajă, sute de porți pentru minifotbal și la fel de mulți stâlpi pentru plasele de volei. Apoi, încep să bat faleza la pas, cu Dan Ivan, Gigi Albu și Mihai Șarlea, fiecare dintre noi fiind flămând să vadă și să se bucure de ceea ce ni se arată ochilor. În asemenea momente, sunt lacom să arhivez totul: imagini, senzații, trăiri, toate pentru neuitare de-a lungul vieții. Oare la ce mă voi gândi când va fi să fie finalul? – dacă voi avea răgazul necesar, desigur!
La fiecare pas, chioșcuri cu terase, și câteva mese în jur. Se beau sucuri, bere, barmanii, cu un iatagan în mână, desfac nuci de cocos, cu o îndemânare care sugerează repetabilitatea quasi-infinită a operațiunii. Curiozitatea ne împinge să comandăm și noi câte o nucă de cocos, asta după ce cu greu am găsit o masă curată, la care să ne așezăm. În câteva secunde ni se pun în față nucile, decupate la „Polul Nord”, adică în partea superioară, cu câte un pai în ele. Sorbim, apoi ne uităm unii la alții… Dezamăgire! Nu e ce ne așteptam. Parcă sorbeam o apă ușor îndulcită cu zahăr, așa cum îmi făcea bunica în copilărie, pe când nu știam că există sucurile de azi. De fapt, chiar nu existau, la noi. Punem toți patru nucile deoparte și luam câte un cârnat prăjit și câte o bere la doză. Apoi, respirăm adânc. Inspirăm cu lăcomie și cu o bucurie nedefinită exact aerul care vine dinspre Atlantic. Strada e încă plină, deși e miezul nopții. Este ora fetelor frumoase care se îmbie bărbaților, contribuind în felul lor la rotundul unei zile de sejur la Rio de Janeiro.
Tristan MIHUȚA