Am sperat, în cei peste douăzeci și șapte de ani de activitate în domeniul combaterii fraudei fiscale, că nu se va ajunge niciodată să se treacă peste „linia roșie” care separa interesul public (reprezentat de lege și justiție) de interesul grupărilor de crimă organizată care fraudează bugetul public. Respectiv, de transformarea rolului și atribuțiilor instituțiilor publice, din apărători ai intereselor publice, în servitori (slugi) ai unor grupări specializate în devalizarea bugetară. Iar dacă până în urmă cu puțin timp încă mai credeam că instituțiile statului care devin protectorii grupărilor care devalizează banii publici, generând creșterea impozitelor și taxelor, sunt excepții, astăzi declar, cu profundă resemnare și fără rezerve, că m-am înșelat: crima organizată, care fraudeaza bugetul public, controleaza tot și distruge orice urmă de moralitate în societate, promovând principiul „descurcărelii” . Astfel, chiar dacă pare absurd, crima organizată a reușit, în treizeci de ani, ceea ce n-a reușit comunismul în patruzeci: să controleze, 100%, administrația publică din România (inclusiv justiția) și să manipuleze, prin intermediul unei clase politice inculte și corupte, toată societatea românească.
De ce cred că am trecut de „linia roșie” (simbolica) și asistăm la finalizarea procesului de instaurare a dictaturii celor care controlează frauda fiscală? Am activat în două instituții responsabile cu combaterea fraudei fiscale: Garda Financiară și Inspecția fiscală, ambele din cadrul ANAF. Dacă la începuturi interesul era clar: combaterea fraudei fiscale și existau și instrumentele asigurate pentru îndeplinirea „misiunii” (legislație, personal calificat și integru, logistică, colaborare interinstituțională), fapt ce se concretiza în procentul veniturilor fiscale din PIB, astăzi această activitate a rămas doar amintire (veniturile fiscale, în PIB, au scăzut cu 6%). Încet, cu pași mici dar apăsați, crima organizată, specializată în frauda bugetară, a prins „cheag”, a crescut constant, ajungând, se pare, azi, la apogeu, în postura de a controla tot: Parlament, Guvern, instituțiile publice ale statului, etc. De fapt, cei care exercită azi puterea în România sunt produsul și efectul fraudei bugetare comisă timp de treizeci și doi de ani, respectiv efectul acumulărilor uriașe de bani din fraudă fiscală și de bunuri aparținând domeniului public al statului. Ei, cei mai imorali indivizi din societate, guvernează azi România! Pentru că (dincolo de demagogie și propagandă), nu cei ce produc plusvaloare și acumulează profit din valorificarea a ceea ce produc și care sunt contributorii principali la bugetul de stat, sunt cei care hotărăsc prezentul și viitorul României (așa cum se întâmplă în occidentul democrat unde cei ce impun regulile sunt marii contributori la bugetul public). Ci beneficiarii fraudei fiscale sunt cei care hotărăsc cine va fi parlamenatar, primul ministru, miniștrii și, ulterior, prin intermediul acestora, cine vor fi șefii instituțiilor deconcentrate ale statului, în România. Și-i numesc conform intereselor lor, nu generale. Astfel, după treizeci și doi de ani de „pseudo-democrație”, în loc de un stat democrat, de drept, cu o economie bazată pe concurență liberă, în care cei ce contribuie la buget hotărăsc, ne-am procopsit cu o putere politică și administrativă lipsită de prejudecăți, creată și controlată total de crima organizată care fraudează bugetul public, adică cu o structură de tip mafiot, care își exercita puterea și influența prin faptul că-și însușește, nelegal, impozitele și taxele colectate de la populație. O structură care a etatizat, practic, bugetul public și influențează, negativ, anacronic, prin corupție generalizată, întreaga economie.
Dacă până în urmă cu zece-cinspreze ani îmi desfășuram activitatea cu pasiune, bună credință și credeam că ceea ce fac este în interesul cetățeanului (considerând o onoare munca pe care o desfășuram), astăzi, aceeași activitate îmi produce repulsie și scârbă. De ce? Pentru că, într-atât s-a degradat, moral, activitatea de combatere a fraudei fiscale, încât a-ți îndeplini obligațiile profesionale a devenit un factor de risc major si o sursa infinită de stres. Motivul? Deși ar trebui să fie invers, aplicarea legii în materie de constatare a fraudei fiscale, deranjează exact pe cine nu ar trebui să deranjeze: șefii instituțiilor publice. Da, e absurd de conceput, dar aici s-a ajuns: subordonarea instituțiilor publice de către crima organizată, în materie de combatere a fraudei fiscale, a ajuns la un astfel de nivel încât, sub pretexte absolut penibile in materie de logică, efectiv, ți se interzice să mai aplici legea și să inițiezi vreo procedură în vederea recuperării fraudelor fiscale de la cei ce beneficiază de protecție. Nu de factori externi, ci de proprii șefi. În aceasta ecuație, chiar dacă pare paranormal, instituțiile de combatere a fraudelor fiscale, au devenit, majoritatea, nu neutre (pe principiul nu mă bag ca să nu-mi pereclitez viitorul), ci instituții de protecție a fraudelor fiscale. Iar pe mine asta mă sperie și mă îngrijorează profund. Ne îndreptăm spre cea mai neagră și cinică dictatură posibilă, care întrece și nazismul: dictatura crimei organizate ce supraviețuiește din fraudarea banilor publici, în care, rând pe rând, vom deveni victime. O dictatură sinistră, fără scrupule, lipsită de empatie, profund imorală, cu implicații catastrofale asupra societății, care nu poate avea decât un singur final: distrugerea economiei ce funcționează corect, pe principiul concurenței și anihilarea egalității de șanse, ce va genera dezintegrarea socială a României, pentru că este pusă în pericol suveranitatea statului român asupra resurselor naționale și a bugetului public, cu impact extrem de grav asupra sistemelor publice de educație, sănătate și justiție.
În urmă cu puțin timp, întrebat fiind „de ce mă ambiționez să aplic legea” într-un caz de suspiciuni de fraudă fiscala de milioane de euro – în care există presiuni enorme pentru „a pune batista pe țambal”, pentru că firmele implicate beneficiază de protecție din partea unor instituții publice -, când aș putea să-l ocolesc și să-mi asigur „liniștea”, am replicat că încă mai cred în justiție și mi se pare moral să-mi exercit prerogativele funcției, pentru că (dincolo de a fi catalogat ca demagog) este și o problemă de orgoliul profesional, satisfacție morală și de demnitate. Daca nu noi, cine? Și daca n-o facem, cum să avem pretenții la un tratament justitiar corect în societate? Dacă toți aplică principiul „de ce să mă complic”, când pot evita, cine mai blochează frauda fiscală? Efectul? M-am trezit „singur împotriva tuturor”, într-un „război” nu cu mafia fiscală, ci cu proprii colegi din sistemul de combatere a fraudei fiscale. Iar dacă la început m-am ambiționat, convins că posed „armele” (argumente juridice) necesare pentru a finaliza acțiunea, astăzi constat că m-am înșelat și că am subestimat la ce nivel de influență a ajuns crima organizată în interiorul instituțiilor publice. Însă, ce mă sperie, cel mai tare, nu e „arsenalul” de descurajare de care dispune crima organizată (proceduri, norme, circulare, adrese interne, puncte de vedere, cazuistică, opinii, care adaugă la lege, făcând-o inaplicabila), ci satisfacția nedisimulată a celor care ar fi trebuit să fie de partea legii și justiției, din instituțiile publice, atunci când au găsit soluția și „m-au convins” că legea nu se poate aplica în cazul celor care au fraudat bugetul. Or, când constați câtă încântare și satisfacție produce, la nivelul unei instituții care ar trebui să manifeste contrariul, faptul că este blocată posibilitatea de a recupera sumele fraudate de la cei care le-au fraudat, sunt de-a dreptul consternat și am impresia că a mai încerca să aplici legea și a mai încerca să recuperezi sumele sustrase, în cazul celor ce fraudează bugetul public, a devenit o „luptă cu morile de vânt”. Nu pentru că legea e imperfecta și nu permite, cum se invocă, în general, ci pentru că instituțiile publice au devenit vasale total crimei organizate ce fraudează bugetul public.
Întrebarea, legitimă, pe care, desigur, mi-o pun, e: ce naiba mai caut într-un asemenea sistem? În aceeași logică: după ce plec, cine mă va înlocui? Într-o astfel de retorică, anticip că pentru mine va urma o perioada cumplită din punct de vedere profesional. Care îmi va produce, din nou, multă frustrare și decepție. Nu pentru că e vorba „ambiție personală” sau orgoliu, cum justifică „colegii” imorali fuga lor de răspundere și neimplicare, ci pentru că la nivel de instituție nu beneficiez de nici o susținere, de la șeful de serviciu, șeful inspecției județene și până la șeful inspecției regionale. „Subordonați politic”, timorați, preocupați să-și păstreze funcția în detrimentul combaterii fraudei fiscale comisă de cei care le-ar putea amenința poziția, este cert că cei care au drept de „veto” (avizarea actelor întocmite și propunerile) nu vor acționa în favoarea bugetului public, ci își vor exercita acest drept pentru a bloca orice „inițiativă” de recuperare a sumelor sustrase prin fraudă fiscală, în cazul celor ce beneficiază de protecție. Iar justificarea „non-combatului”, a incompetenței și lipsei de onestotate, ca orice „uns în funcție”, șiret, cu pedigree politic, o vor masca sub eterna marotă a funcționarului ce ocolește implicarea: „nu permite procedură sau circulara” când, în fapt, nu legea si procedurile, ci stăpânul politic sau cel care a comis frauda fiscală nu le permite. Așa am ajuns în postura ca după douăzeci de ani de activitate în domeniul combaterii fraudei fiscale sa constat că nu cei ce comit frauda fiscală blochează recuperarea prejudiciului, ci cei care ar trebui să recupereze prejudiciul, blochează recuperarea lui. Deși pare un paradox este o cruntă realitate. Uitându-mă în cartea de identitate și „dosarul medical”, aș înclină să decid: „gata, mă opresc”.
Ce naiba fac însă cu conștiința? Mă prostituez la final de carieră?
Pavel ROMAN