Jurnal sud-american
Încă de la plecarea din țară, erau câțiva în grup — Nicoară Creț, Sorin Tudor, dar și alții — care ardeau de nerăbdare să vadă „scântei” între mine și Dorel Zăvoianu. Se știa că am purtat în ziarele noastre polemici neprincipiale, că ne-am și jignit. E drept, îl surclasam pe Zăvoianu, pentru că, orice s-ar spune, mânuiam mai bine cuvântul, metafora, ironia… Ei bine, nu au fost scântei. Dimpotrivă, ne-am întreținut cordial, deși făcuseră totul să aibă parte de „spectacol”. De câteva ori, au aranjat lucrurile în așa fel încât să stăm unul lângă altul în avion. Degeaba. Dezamăgire! Am și mărturii foto: în piscina hotelului de la Rio, în apă fiind, ciocnesc cu Dorel o „cervezza”. Numai că nu ne ținem după cap! Îmi amintesc că, la acea fază, dezamăgirile au fost înlocuite cu aplauze.
Orice lucru are un sfârșit — doar spațiul și timpul sunt infinite. Așa că a venit vremea să lăsăm Rio de Janeiro locuitorilor săi. Era joi, 4 noiembrie, zi care debutase cu un program ca la armată. Mic dejun, timp la dispoziția „soldatului”, la ora 12 bagajele în hol, fiindcă se încheia ziua hotelieră, la 13,30 îmbarcarea în autocar, în jur de ora 16, în avionul spre Brasilia, capitala, cazare în regim de urgență și la ora 20 deplasare la Ambasada României, unde va avea loc un cocteil, de fapt un prim contact cu oamenii de afaceri de acolo. Cum aveam bagajul făcut încă din ajun, plec să mai văd o data Copacabana, să mai simt o dată mirosul Atlanticului. Lume puțină pe plajă, fiindcă vara și sezonul estival vor începe abia în decembrie — în noiembrie, deși este cald, apa este rece, pot garanta asta, pentru că am intrat cu piciorele în Atlantic, de câteva ori. Văzută la lumina zilei, plaja, de forma unei banane, pare fără de sfârșit. La interior o scaldă Atlanticul, în spate o străjuiesc hotelurile și edificiile moderne ale unor bănci și societăți comerciale, iar în flancuri plaja este închisă de dealuri. Circa șapte milioane de turiști din lumea întreagă trec pe aici în fiecare an. Intenționam să merg cât mai mult de-a lungul plajei, însă temperatura ridicată și mai ales umiditatea crescută m-au făcut să renunț, după o vreme. Parcă mă aflam într-o saună! Cu toate acestea, pe lângă mine aleargă, în ambele sensuri, oameni de toate vârstele, dar mai ales vârstnici. Cine nu poate alerga, merge în ritm susținut. Sunt sute de oameni la „mișcare” și același lucru poți să-l constați la orice oră din zi, de dimineața, până târziu în noapte. Nu pot să nu prețuiesc acest semn de educație și de preocupare pentru propria sănătate, într-o lume a stresului și a sedentarismului. Mă despart de Copacabana, tricoul abia mai face față transpirației, nu înainte de a mai arunca o ultimă privire spre întinderea de ape care i-a adus aici pe portughezi, cu aproape 500 de ani în urmă.
În inima colosului
Până la Brasilia, capitala statului, sunt circa 2.000 de kilometri. Îi parcurgem în mai puțin de două ore, la bordul unui Boeing 737. Cele două mii de kilometri reprezintă puțin pentru o țară ce ocupă o suprafață de 8.456.508 kilometri pătrați, adică 5,77 la sută din uscatul Terrei, peste 20 la sută din suprafața celor două Americi și 47 la sută din America de Sud. Ca o curiozitate, Brazilia se învecinează cu toate statele sud-americane, mai puțin Chile și Ecuador. Acest colos are frontiere terestre care însumează 15.719 de kilometri, iar litoralul la Atlantic adună peste 7.400 de kilometri. Brazilia are o rețea hidrografică printre cele mai mari din lume, principalele fluvii fiind Amazonul, Sao Francisco, Parana și Paraguay.
Un asemenea colos, al cărui nume provine de la nenumăratele păduri de lemn de brazil, roșu ca jăraticul, avea nevoie de o capitală amplasată în interiorul țării, pentru a reduce distanțele și pentru a facilita dezvoltarea în toate regiunile imensului teritoriu. Ideea unei noi capitale era, de altfel, destul de veche, încă din 1763, când a avut loc mutarea capitalei, de la Salvador de Bahia la Rio de Janeiro. În 1821, într-un document înaintat de Guvernul provincial din Sao Paolo către Parlamentul din Lisabona se susținea importanța înființării unui nou oraș, în interior, avansându-se chiar numele de Brasilia. Acest gând a durat mai bine de 130 de ani de proiecte, inițiative și chiar decrete. Însă abia la 5 august 1955, președintele Cafe Filho a aprobat locul și aria noului oraș, între râurile Preto și Descoberto, în statul Goias, în apropierea paralelei 15 grade Sud. Câteva luni mai târziu, la 18 aprilie 1956, următorul președinte, Juscelino Kubitschek de Oliverra a înaintat Congresului un proiect de lege vizând crearea companiei de urbanizare a noii capitale. Concursul organizat în vederea definirii planului noului oraș a fost câștigat de arhitectul Lucio Costa , care avea să se asocieze cu Oscar Niemeyar, și calea spre grandiosul proiect era deschisă, iar visul s-a risipit în mod fericit și pragmatic într-un uriaș șantier. Lucrările, la care au participat peste 30.000 de oameni, au început în februarie 1957 și n-au fost necesari decât trei ani pentru a face posibilă, la 21 aprilie 1960, mutarea capitalei de la Rio de Janeiro.
Când omul se întrece pe sine
Am ajuns în Brasilia cu circa o oră înainte de lăsarea serii. La aeroport, ambasadorul Ioan Bar și Paul Stanciu, primul secretar al Ambasadei, ne așteptau în gura tunelului ce legase scara avionului de una dintre numeroasele săli ale aeroportului ce poartă același nume ca și capitala. Un autocar ne va purta curând spre hotel, iar privirile noastre lacome „sorb” tot ce se ivește în cale. Ploua liniștit. O vegetație bogată și foarte diversă părea să vibreze, ca la o mângâiere, sub potopul stropilor calzi. De altfel, în Brasilia sunt doar două perioade, una ploioasă, alta secetoasă: din octombrie până în aprilie plouă, iar în rest este secetă. Totuși, temperatura nu înregistrează variații mari de-a lungul anului, diferența dintre luna cea mai caldă (octombrie) și cea mai rece (iunie) fiind de numai patru grade Celsius. Temperatura medie anuală este de 24-26 de grade C. Înainte de a se construi capitala, terenul era un semideșert. Acum, este o oază de verdeață, iar pentru a fi contracarate efectele secetei îndelungate, care ține 3-4 luni pe an, au fost create numeroase lacuri artificiale, de fapt un ansamblu, ce poartă numele Paranoa. Lacurile asigură consumul de apă al populației și mențin umiditatea la valori acceptabile. Cum spuneam, orașul îmi părea o oază imensă. Ghidul, o femeie, mamă a doi copii, ne spune că acum 20 de ani aici se cunoșteau aproape toți. Dar acum (în 1998 – n.a.), capitala are aproape două milioane de locuitori. Spre deosebire de Rio de Janeiro (se pronunță cu „J”, dar Dan Ivan pronunța la întrunirile oficiale doar „Haneiro”!!), aici viața este sigură și te poți plimba liniștit pe stradă, la orice oră din zi și din noapte.
Planul orașului este conceput pe două axe care se intersectează, sugerând un avion stilizat. La intersecția axelor se află Catedrala, inaugurată în 1970. Imaginea sa sugerează mai multe mâini unite într-o rugăciune spre cer. A doua zi, am ținut să o vizitez. Intrarea în catedrală se face printr-un pasaj subteran. Proiectul, ca și în cazul atâtor clădiri impunătoare, aparține aceluiași Oscar Niemeyer, care l-a conceput pentru a fi un centru religios ecumenic. Catedrala este o minunăție, o excelentă, o valoroasă operă arhitecturală. M-a impresionat profund totul, începând cu naosul circular, de la subsol, în care am pătruns printr-un tunel cu pereții și pardoseala negre, care formează în acest fel un ambient de penumbră, numit „loc de meditație”. Biserica, în schimb, este învăluită într-o puternică lumină naturală, ce pătrunde prin vitraliile colorate ale cupolei. Trei îngeri, sculptați de Alfredo Ceschiatti atârnă, „plutesc” deasupra capetelor noastre. În stânga, o replică a celebrei Pieta, a lui Michelangelo Buonarroti. Altarul a fost donat de Papa Paul al VI-lea, care a sfințit de altfel și crucea metalică a Catedralei…
La Ambasada României
Mă reîntorc în timp, la momentul drumului de la aeroport spre hotel. Pe la jumătatea drumului, abundă întrebările despre locul în care pot fi acostate femeile. Cele care se oferă contra cost. Ghidul (pot zice ghida?!) știe. Ne spune numele unui pod. Unii l-au reținut. Nici nu ne-am cazat bine și nici nu am apucat să facem măcar un duș, că am și fost luați în autoturismele diplomaților român și duși la Ambasada României. Oameni de afaceri, reprezentanți ai industriașilor și ai Camerei de Comerț erau invitați la întâlnirea cu noi, cei 20 de membri ai misiunii economice, și nu se cădea să ne lăsăm așteptați, să ajungem în urma lor. Inițial, Guvernul brazilian oferise 83 de loturi, situate pe Bulevardul Națiunilor, statelor cu care întreținea relații diplomatice, deci și statului român. Clădirea Ambasadei nu are aerul impozant al Consulatului din Rio, dar este mai mare și mai bine sistematizată. Ea a fost, firește, construită de români aduși din țară. Interiorul era mobilat simplu, aproape sărăcăcios, iar fotoliile din piele, realizate la Târgu Mureș, sigur erau de-o vârstă cu clădirea. Membrii Ambasadei se străduiau însă să pluseze prin amabilitate și prin grija cu care au pregătit recepția. Invitații brazilieni au venit în număr neașteptat de mare, cel puțin așa am apreciat eu. S-au făcut prezentările, s-au ținut spiciurile de circumstanță. Apoi, taberele, compacte până atunci, s-au dispersat. Se constituie grupuri, grupulețe, se vorbește în toate limbile pământului, inclusiv în „limba mimicii și a mâinilor agitate”. Una peste alta, recepția a fost o reușită — asta și prin contribuția noastră (am plătit fiecare câte 63 de dolari, căci, deh!, la Ambasadă „renumerație mică, după buget”). Mâncărurile au fost deosebite și, ni se spunea, s-a trudit la ele o zi întreagă. Însăși doamna Bar, soția ambasadorului nostru, a pus mâna la pregătirea bucatelor, asumându-și în întregime capitolul „sărmăluțe-n foi de viță”. Acum, a nu se crede că acolo, la Ambasadă, am făcut-o lată! Fac precizarea pentru că așa suntem noi, românii (și nu chiar fără temei), că de cum auzim că s-a dat de băut și de mâncat undeva, imediat ne gândim la un chiolhan ori la alte prostii. Altfel, cu cei 63 de dolari, puteam să ne ospătăm și mai bine la un restaurant în oraș. Suspicios cum sunt, aveam să mă întreb dacă nu cumva ni s-au luat și banii fără să ni se dea nimic, o chitanță ceva, dar undeva s-a și decontat toată cheltuiala. Sunt cârcotaș, dar am văzut destule de genul acesta. Să fie sănătoși, am acceptat să cotizăm pe principiul „obrazul subțire cu cheltuială se ține”, iar acest „obraz” trebuia să pară curat în fața brazilienilor, nu între noi. Oricum, lumea s-a simțit bine, s-au legat relații. Practic, a doua zi s-a trecut peste conveniențe, direct la lucrul pe „ateliere”.
Tristan MIHUȚA