Jurnal sud-american
Nu o să insist asupra discuțiilor (era să scriu asupra „discuțiilor bizantine”, celebrele dezbateri pe care le purta clerul Bizanțului cu privire la limba în care să oficieze slujbele religioase, discuții absurde, câtă vreme turcii erau la porțile Constantinopolului — într-un anume fel, cam așa decurgeau și întâlnirile noastre) cu oamenii de afaceri. O să vorbesc despre ele undeva, la modul general. Așa că prefer să mai spun câteva vorbe despre Brasilia. Capitala a avut marele avantaj că s-a creat din „nimic”. Pe un teren viran. Așa a putut fi impusă norma ca nicio clădire să nu aibă mai mult de opt etaje. Iar între blocuri distanța este apreciabilă — fiind ocupată de mari suprafețe cu gazon, un gazon ce te duce cu gândul la cel englezesc, după cum arată, după cum este întreținut. Șapte artiști moderni au contribuit și ei la realizarea marelui proiect urbanistic. În „actul de naștere” al Brasiliei este prevăzut ca niciodată să nu devină metropolă. Atunci, în 1998, se putea cumpăra teren foarte ieftin: 1.500 metri pătrați, cu 1.500 de reali! Și asta, în condițiile în care infrastructura (lumină, apă, canal, telefon etc.) era asigurată.
În 1992, la 90 de ani de la nașterea patronului său spiritual, fostul președinte al țării, Juscelino Kubitschek (de altfel, un bun părinte al întregii Brazilii), statul l-a omagiat construind un „Memorial JK”, un mausoleu, dar nu asemenea celui în care zace mumia lui Lenin, ci unul în care omagiul se împletește cu bunul simț și cu bunul gust. Aveam să vizităm acest „Memorial”. De ce îl cinstesc brazilienii pe fostul președinte? Nu doar pentru că a semnat și susținut proiectul noii capitale. Bunăoară, în 1956, Brazilia nu avea industrie constructoare de automobile, dar în 1960 producea deja 132.000… Sloganul lui J.K. era unul ambițios și mobilizator pentru țară: „În 5 ani, cât în 50!”). Și, trebuie spus, i-a pus pe brazilieni la lucru!
Într-una dintre zile, am fost invitați la guvernatorul statului Brasilia, care oferea un prânz în cinstea „delegației directorilor” — o numesc așa pentru că 95 la sută dintre membrii delegației noastre erau… directori. O reședință cochetă, situată într-un parc care fusese realizat cu specii de arbori și plante aduse din toată Brazilia. Nu mai țin minte ce anume am mâncat, ce am băut. Dar nu am uitat și nu o să uit că am fost tratați și cu niște trabucuri cubaneze. Cum au apărut cutiile, ademenitoare și ele, prin aspect și prin mirosul aromat de tabac pe care îl răspândeau, se vântura „știrea” că trabucurile erau dintre cele mai fine, că o bucată ar costa 50 de dolari. Bănuiesc că era traducerea vorbelor guvernatorului. La așa ofertă, la așa „marfă”, nu am rezistat. Am luat un trabuc, l-am mirosit îndelung. Să-l aprind, să nu-l aprind? Îl aprind! Trag cu sete din el… Iată-mă fumând din nou, după patru ani (nu e un record, am zis, am mai stat 12 ani și o lună fără să fumez!). Nu am fumat nici jumătate din trabuc, că se și anunță retragerea noastră, după principiul omul vine, stă, dar mai și pleacă. Sting trabucul, îl învelesc într-un șervețel și-l bag în buzunar. Aveam să-l fumez la hotel. Dar nu m-am oprit aici. S-a trezit diavolul în mine și cerea tutun. O vreme a fost simplu, pentru că mă alimenta cu țigări Kent Mircea Oală, care tocmai a decis să se lase de fumat (nici azi nu mai fumează!) și împărțea din cartușele de Kent cu care venise de acasă. Apoi, îmi cumpăram țigări, Marlboro. De acum, plăteam tribut greu ispitei, pentru că fumam din nou 30-40 de țigări pe zi, după cum era ziua de lungă.
În dimineața acelei zile, înainte de a prânzi la guvernator, Creț Nicoară a coborât la micul dejun în papuci de casă. Și așa avea să umble, disperat, toată dimineața. Îi dispăruseră pantofii! A răscolit toată camera. Nimic. Venise încălțat, ușa a fost încuiată pe dinăuntru. Nu se punea problema unui furt. Și totuși, pantofii au dispărut! Trec așa câteva ore stresante, era gata-gata să cheme un taxi care să-l ducă la un magazin de încălțăminte, când… „Evrika”!! Pantofii erau puși la rece, în frigider! Cine i-a pus? Colegul său de cameră, Dorel Zăvoianu. De aici, glume: „Măi, Nicoară, trebuie că rău îți miroseau pantofii, din moment ce Dorel n-a mai suportat și i-a pus la zvântat!”.
În seara aceleiași zile, pierdem vremea pe la hotel. Ne plictisim. Gigi Albu, directorul general de la Astra-Vagoane, are chef de o baie. Îmi place ideea. Ne echipăm și mergem la piscină. Căutăm apa. E rece tare, piscina fiind în aer liber. O luăm spre saună. O saună cu aer uscat. Nu stăm cinci minute, că Gigi nu mai vrea. „Eu ies, zice, că nu mai suport. Mă duc să iau o vodkă la bar — barul se afla la vreo 10 metri de saună”. Eu rămân. Îmi place cum transpir prin toți porii, detoxificându-mă. Intră un tip și se așează vizavi de mine. La vreo doi metri. La un moment dat, scoate un brici, îl deschide, îi probează ascuțimea lamei pe părul de pe mână. Apoi, îl învârtește în aer. Cât era de fierbinte în saună, îngheț. Ăsta e psihopat, îmi zic. Să mă ridic, nu am curaj. Aș vrea să vină Gigi ori altineva, numai să nu fiu singur cu nebunul ăsta. Nu vine nimeni. Trec așa vreo cinci minute de teroare, care mi s-au părut o eternitate. Tipul nu închide briciul. La un moment dat, îmi zic: fie ce-o fi, voi ieși, iar dacă vine spre mine, îi trag un picior, că doar am jucat fotbal, știu să-l iau din vole. Pașii spre ușă i-am făcut ca în vis, când te aleargă cineva și abia te smulgi dintr-o smoală nevăzută. Ies și îl blagoslovesc pe Gigi, îmi descarc tensiunea asupra lui, că s-a îngrijit doar de vodka lui și n-a catadicsit să vâre capul pe ușă. Dar de unde să știe el ce trăisem eu acolo…
În capitala economică a Braziliei
Sâmbătă, 6 noiembrie, luăm avionul spre Sao Paolo. Suntem aici, pe pământ brazilian, de șase zile. În avion, rememorez trăiri, întâmplări, încerc să înțeleg ce înseamnă Brazilia, în diversele ei aspecte, dar și în întregul său. Mă uit peste notițele adunate pe parcurs. Da, uite o chestiune interesantă. În Brazilia, votul se desfășoară electronic și este obligatoriu. Cine nu votează, pierde dreptul la pașaport; dacă e funcționar public este demis, în alte cazuri absenților li se reține o mare parte din salariu. Sunt o mulțime de alte sancțiuni administrative pentru „chiulangii”, pentru cei care nu participă la votul întregului popor, cum ar fi zis tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Dar nu e timp de meditație asupra acestui subiect, pentru că în nici două ore aterizăm la Sao Paolo. Este cel mai mare oraș al Braziliei. La vremea respectivă avea 9.000.000 de locuitori (16 milioane aduna întreaga regiune). Dacă Rio de Janeiro este capitala financiară, dacă Brasilia este capitala administrativă, Sao Paolo este considerat capitala economică. Circa 40 la sută din produsul intern brut (PIB) al Braziliei este produs în Sao Paolo.
De la aeroport, ne ia un autocar, care ne va duce la Hotelul Pan Americano. Ghidul, un om simpatic, în vârstă. Zice că se numește Bruno și e din Rimini, Italia. Începem discuția în engleză, continuăm în franceză și apoi o dăm pe italiană. Este evreu. Autocarul va face cu noi un tur al orașului. Trecem pe lângă celebrul Interlagos, circuitul unde se organizează marele Premiu al Braziliei la Formula I, unde se află un monument al lui Ayrton Senna, marele campion mondial, care și-a găsit sfârșitul într-un groaznic accident, pe circuitul de la San Marino, la 1 mai 1994. Îmi amintesc acel moment dramatic. Urmăream cursa în direct, la TV, când totul s-a sfârșit în câteva fracțiuni de secundă.
Apoi, autocarul se înscrie pe Avenida Paolista. Un fel de inimă financiară a metropolei. Gândul mă duce, firește, la celebrul serial „Bulevardul Paulista” care făcea furori la noi, prin anii ’70, și care era construit pe conflictele de interese legate de „nașterea” acestui bulevard, de exproprieri și escrocherii de tot felul.
Și iată-mă unde nici nu visasem! Este un bulevard larg, iar clădirile sugerează forță și chiar prosperitate.
Era să uit! Am avut bucuria de a călca pe gazonul Stadionului din Sao Paolo, de unde am smuls câteva fire de iarbă pe care le am și în ziua de azi. Terenul tocmai se pregărea pentru meciul de a doua zi. Sorin Tudor își amintește că și am lăcrimat, acolo, cu firele de iarbă în mână. Se prea poate, emoția era covârșitoare.
Printre români ignorați
La hotel, ni se spune programul. Întâlnire cu ceva oficialități și, cu jumătate de gură, că ar mai fi ceva, organizat de comunitatea românească. Zăvoianu alege oficialitățile, eu sunt interest de românii de acolo. Și mă duc la locul întâlnirii. Nu mai rețin cine a mai venit cu mine, doar de Florin Torcoș sunt sigur, pentru că apare într-o poză. Din prima clipă am realizat că evreii dominau în acea încăpere — pentru că nu era o sală, nu se adunase lume multă, eram doar vreo 10 persoane. Toți stăpâneau excelent limba română și toți erau bucuroși să vadă niște români printre ei. După bucuria din start, au început „plângerile”. Ei aflaseră de la radio de venirea noastră. După care au sunat la Consulat, iar cei de acolo „nu știau nimic”. Apoi, Ștefan Nicula le-a spus că „da, vin niște români, dar nu putem rezolva nimic”. Dar Giorgia Preotescu, secretara camerei de Comerț, Industrie și Turism, a luat lucrurile pe cont propriu și… iată-ne împreună! Comunitatea românească din Sao Paolo, ne spuneau cei prezenți, cu unanimitate de opinii, era nemulțumită de prestația consulului general de la Rio, Ștefan Costin, care nu se preocupa de situația românilor, bea, aduna bani să facă revistă a Consulatului, le lua 7 dolari pentru corespondența legală etc. Dar nu le oferea măcar un steguleț tricolor. Apoi, îmi vorbesc de Prințesa Ghica, Ștefana Solacolu după tată (după mamă, Ghica). Dumneaei e plecată din 1964 din România, pe ruta Paris – Brazilia. Prințesa, care la acea oră trăia, de 15 ani, cu un domn Chițimia (!?), a fost director la Compania de Aviație din Sao Paolo, și era un promotor al relațiilor româno-braziliene. De la această întâlnire am scris o relatare amplă, plină de amănunte pitorești și de picanterii, dar, din păcate nu am găsit-o în colecția „Observator arădean” a Bibliotecii Județene. Și nu a fost singura corespundență care lipsea.
George Legmann
Avea 54 de ani. Știu asta pentru că am făcut o operație aritmetică simplă: dacă era născut în 1944 și acum ne aflam în … S-a prezentat: George Legmann. Nu-mi spunea nimic. Un alt nume, cu rezonanță evreiască. În toiul discuțiilor, mă întreabă, schimbând brusc subiectul, dacă îl știu pe Oliver Lustig. Nu-l știam, personal, dar citisem din lucrările sale și ce a mai scris, ani de zile, în revista „Flacăra”, a lui Adrian Păunescu (ce tiraj avea revista!, 400.000 de exemplare și totuși se vindea pe sub mână, la chioșcuri… Ce reportaje, ce anchete, ce meseriași se adunaseră acolo!!…). Îmi spune că Lustig vorbește despre el și despre mama sa în una dintre cărți. Și așa a demarat povestea (și lui i-am dedicat o pagină de ziar, dar nu am mai găsit-o în colecție). George Leman s-a născut în 1944 în lagărul de la Auschwitz și este unul dintre cei doar șapte copii care au ieși vii de acolo. Familia lui era din Cluj și tot în Cluj a stat până în 1964, când soarta l-a mânat încoace. Acum, făcea afaceri, îi mergea bine, dar era preocupat și de studii. În fine, un personaj interesant, care avea să vină frecvent la Oradea, la Arad (colabora cu Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” (l-am reîntâlnit la rectorul Aurel Ardelean, în birou, apoi la redacție).
Vinul ne-a apropiat și mai mult la acea întâlnire din Sao Paolo. Parcă eram prieteni vechi. Cineva aduce vorba de cântat: „Ce-ar fi să cântăm ceva, de-ale noastre?”. Cum sunt amator de așa ceva, la petrece, sunt de acord. Doar George Legmann a fost împotrivă. „Să nu cântați, că eu plec! Voi plânge și mă fac de rușine. Am acasă vreo 200 de CD-uri, le ascult și plâng singur”. Și totuși s-a cântat acolo iar George nu a fost singurul care a lăcrimat.
Am fost, împreună cu Gigi Albu, și acasă la George Leman. Locuia într-un bloc alături de alte cinci familii. Un bloc construit în asociație, cum se zicea pe la noi. Blocul avea curte, gazon și piscină. Apartamentul, spațios, bine și cu gust mobilat. Ne-am retras în biroul lui, printre cărți, CD-uri și aparatură electronică sofisticată. Ne arată câteva cărți la care ținea. Printre ele, un volum de poezii. Autoarea, Hillary Clinton, fosta primă-doamnă a Americii! Cartea era cu autograful autoarei. Atunci am înțeles că doamna Clinton e de același sânge cu George Leman. Și mi-am mai amintit de un lucru. La facultate, aveam mulți profesori evrei: Ion Banu, I.C. Gulian, Radu Florian, Niculae Bellu, Ion Ianoși… Cum apărea o carte de specialitate la Paris, la Londra ori aiurea, ei o aveau imediat pe filiera comunității evreiești. Solidaritate adevărată!
Seara s-a încheiat cu o cină la restaurant. Eu și Gigi Albu am fost invitații lui George Leman. A fost o cină pe cinste, care încheia o zi densă în întâmplări și trăiri!
Tristan MIHUȚA