Sunt întâmplări din viața mea care mi s-au fixat în minte pe coordonate riguros spațio-emoționale. Mai limpede, mi-a rămas întipărit în minte locul exact în care am trăit emoția.
Să tot fi avut vreo cinci ani. Eram cu mama pe lângă Burza, clădirile acelea vechi, cu un nivel, când am salutat un necunoscut cu „Săru-mâna!”, cum fusesem învățat de ai mei – la noi, în Micălaca, unde ne cunoșteam toți, ca într-un sat (mama și zicea uneori, „mă duc în sat”) salutul era obligatoriu. Atunci, mama a intervenit promt și m-a atenționat că în oraș nu trebuie să salut pe toată lumea, ci doar pe cei pe care îi cunosc. Brusc, parcă m-am simțit rușinat. „Lecția” mi-a rămas în minte fixată exact pe locul în care am primit-o.
Să fi avut vreo opt ani. Veneam din Micălaca și mergeam la magazinul Electrica, să-mi cumpăr o lanternă – cum se întâmpla adesea între noi, copiii, ajunsese la rând moda lanternelor. Eram prin dreptul clădirii în care, peste ani, avem să lucrez la „Flacăra roșie„ și mai apoi, la „Adevărul”. Aproape alergam, dacă nu cumva chiar alergam, grăbindu-mă să mai prind o lanternă Elba, de parcă lanternele acelea erau dorite de toți arădenii. O doream din tot sufletul și mă rugam lui Dumnezeu să o găsesc, să o cumpăr. Mi-am făcut semnul crucii, implorând divinitatea să mă ajute. Văzându-mă, un domn sau, mai degrabă și mai sigur, un tovarăș îmi zice: „Ce-ți faci cruce, mă?”. L-am ignorat, dar întâmplarea mi s-a întipărit împreună cu locul în care s-a produs. Emoția naște întotdeauna un adeziv misterios prin care se lipește, uneori pe vecie, de locuri și de oameni.
Tristan MIHUȚA