Am fost unul dintre norocoși – bunicii mei au trăit ani frumoși, așa că i-am cunoscut pe toți. Port amintirea lor și îi văd aievea. Pe bunicul dinspre mama, îl văd în a doua curte a casei, în ocolul găinilor, al rațelor și al câinelui, aplecat, smulgând firele de iarbă. Avea fobia ierbii și a buruienilor. Zicea că numai la puturoși crește iarba în curte (de-ar vedea gazonul meu!). Și mai avea o fobie, nu suferea câinii. Bine, îi accepta, că ne plăceau nouă, celorlați din casă. Avea și mania pantofilor, care trebuia să fie lună, la orice oră, indiferent de vreme. Era harnic și introvertit, scump la vorbă. Îmi amintesc, am mai povestit asta, cum a stat două ore cu sora lui din Glogovoț și se înțelegeau doar prin suspine și exclamații – unul suspina sau ofta, din când în când, celălalt rostea un abia auzit „Așa-i”! De cum se făcea ora șase, era în picioare și aplecat deasupra mesei să asculte Europa liberă. Bruiajul era puternic, așa că aproape lipea urechea de radio. Asta, zilnic, până s-a sfârșit, în 1985. N-au venit americanii și nici Ceaușescu n-a căzut, cât a fost în viață. Cât s-ar fi bucurat să apuce 1989 și anii următori!
Bunicul dinspre tată era altfel. Fusese angajat la Poștă și însoțea vagonul poștal. Pe, drum, ce poți să faci? Dacă ești hăbăuc, dormi; dacă ești curios și viu, citești. Așa îl găseam mereu, întins pe pat și citind. Curios, mai toate cărțile nu aveau coperte. Regret că nu le-am luat când a plecat în cealaltă lume. Era mereu proaspăt tuns, pieptănat cu cărare, cărunt. Așa e vița noastră – albim, dar nu chelim. Și îl mai văd, cu ochii minții, venind de la „colectiv” și trecând pe lângă noi, cu sapa pe umăr, până după 80 de ani. Acasă, se ocupa de vie și făcea câte 600 de litri de vin/an. Vreo 25 de ani nu a băut apă, ci la un litru de vin punea doi litri de sifon. A trăit 85 de ani
Bunica dinspre mamă a trăit, ca și bunicul, cu noi. De la 14 ani lucra la Tricoul roșu, dar a întrerupt 7 ani ca să aibă grijă de mine și ca mama să poată să meargă la serviciu, tot la Tricoul. Pe mama Marica, așa îi ziceam, nu am văzut-o dormind după-amiaza, nici măcar odihnindu-se pe pat. Mereu a găsit ceva de făcut. Mie îmi făcea toate poftele. Mă trezeam că vreau clătite la 10 seara, la zece îmi făcea. Mă lua cu ea la Biserică și duminica, după ce mâncam toți ai casei, punea niște plăcintă în batiste mai albe ca zăpada, anume pentru așa ceva, și plecam pe la neamuri. De cele mai multe ori, venea și bunicul, cu mersul lui sprinten, care o enerva pe mama Marica: „Mai încet, Ghiță, că scoți sufletul din noi”! La 81 de ani, i s-a descoperit cancer la sân, și în toamna lui 1992 a căzut la pat. În ultimele două săptămâni de viață nu am mai intrat la ea, să o văd. Stăteam afară și plângeam. Acum regret și nu pot să-mi iert – știu că dorea enorm să mă vadă, pentru că ultimele ei cuvinte, pe când o ținea pe mama de mână, au fost: „Floare mi-ai fost dragă, dar pe Tristan l-am iubit și mai mult”! A trăit 82 de ani.
Curios, bunica cealaltă, dinspre tată, mi-a lăsat o imagine mai estompată, mai ștearsă. Acum, mă gândesc, vina era a bunicului, a soțului ei, care era o personalitate puternică și bunica rămânea cumva tăcută, într-un con de umbră. Dar îmi amintesc de o zi, eram la ea, ne jucam la bazinul cu apă de ploaie și am căzut în bazin. Noroc cu Liviu Ursu și Ica Ardelean, care au fugit și le-au alertat pe mama și pe bunica și m-au scos din apă. Altceva, ceva mai deosebit nu mi-a lăsat în minte, decât acea „hepatită neagră” care ne-a dus pe toți s-o vizităm la spital. Scăpase de ea și a trăit 81 de ani, dacă nu greșesc!
Ei au fost bunicii mei. Ei, amândoi Gheorghe; ele, amândouă Maria. Dumnezeu să aibă grijă de sufletele lor!
Tristan MIHUȚA
