Am mai trăit meciuri, dar ca acest România-Anglia nu m-a dat peste cap niciunul, nici, măcar acel România-Argentina, pe care l-am văzut, în 1994, la fața locului, de la masa presei.
Aseară (vineri, n.red.). Începem bine meciul. Nesperat de bine. Puteam avea 2-0 sau chiar 3-0. Eram încrezător. Spre sfârșitul primei părți cedăm, părem obosiți, dar e totuși 0-0.
După pauză, o perioadă de echilibru. Îl vreau pe Coman, în locul unui Andrei Ivan, dezordonat în tot ce face. Schimbarea vine. Radu face minuni în poartă și, un pic contra cursului jocului, penalty obținut de Coman. Pușcaș, 1-0. Cota speranțelor o ridic odată cu pulsul. Dar, vai, e 1-1! Îmi zic așa suntem noi, ceva de genul vaca bună și șuștarul. Nu mai sper, suntem evident sleiți, Manea gâfâie precum locomotiva cu cărbuni. Și totuși, Hagi: 2-1. Iar suntem pe val, iar mi se arată țărmul fericirii. Dar, vai, din nou, imediat, englezii egalează:2-2. Mă gândesc, măcar de s-a termina așa, fiindcă șocul zguduie echipa noastră. Șocați, sleiți, minte tulbure, mă gândesc, ce pot aduce?! Dar Coman inventează un șut și … goool! E 3-2!! Acum, uitându-mă la minutele rămase CRED că e posibil. Nici nu învârtesc bine gândurile că prinde Coman șutul vieții lui – e 4-2 și Anglia e pe spate, în tuș.
Nu știu să mai fi trăit așa ceva, atâtea răsturnări de emoții în circa 20 de minute fantastice. A fost seara fantastică a unor tineri talentați, cu suflet mare asupra cărora, indiscutabil, s-a lăsat mâna și binecuvântarea lui Dumnezeu. Că pe lângă toate cele, a fost și minune Dumnezeiască!

Tristan MIHUȚA