Am şi uitat cum e să ai copii mici, de grădiniţă. Ai mei, har Domnului, îmi dau gânduri despre studiile lor universitare. Un prieten, tătic al unui copil de cinci ani, m-a tras de mâneca memoriei şi mi-a pus mintea direct pe bârna educaţiei româneşti. Adică, sprijinindu-mi logica, m-a învăţat să înţeleg prin ce trec acum copiii de grădiniţă.

Şocul l-a avut când a fost la serbarea fiului său. Dimpreună cu ceilalţi copii, a fost pus de învăţătoare să-şi impresioneze părinţii prin dansuri şi cântecele dezbătute şi prezentate în această etapă a formării educaţiei. Iar prietenul meu a reuşit să mă şocheze şi pe mine.

Porneşte o înregistrare preluată de pe net. Că a întrebat şi el educatoarea de unde s-au inspirat. Melodia se numeşte „Văcuţa Lola”. Mă gândeam, deja, la o vacă mov care învârte o panglică roz, dansând pe o câmpie verde, proaspăt tunsă de o broscuţă galbenă. Dar, nu! Imaginaţia presupusului compozitor mi-a depăşit în viteză şi cutezanţă ale prostiei şi gena rămasă de la Păcală. Zice aşa textul cu pretenţie de versuri: „Văcuţa Lola dă lapte dulce cu gust de cola… când cântă ea zice mu…”.

Nu sunt pedagog, însă ca părinte, după un astfel de cântec pe care copilul meu ar şi dansa vesel, nu ştiu dacă mi-aş mai găsi argumentele să îl conving să bea lapte cu gust de… lapte. Habar n-am dacă compozitorul cu cacofonie a luat bani de la vreun producător de cola, dar dacă nici asta n-a făcut atunci prostia lui poate deveni o epidemie naţională.

-Stai, că nu-i gata, îmi zice prietenul meu.

Cu capul între mâni şi cu o privire care nu-mi trăda nici cea mai mică înţelegere, ascult a doua propunere pentru topul imbecilizării copiilor de grădiniţă.

De data asta, cântată de o presupusă vedetă, Analia Selis. Compoziţia (că nu găsesc alt cuvânt, de fapt) face referire la Sărbătorile Naşterii Domnului, cărora Coca-Cola le-a făcut mai multă reclamă ca şi un Crăciun.

Se făcea că un personaj, denumit Trichi-Trichi, dacă am înţeles eu bine, făcut din rumeguş, la casa lui Iosif şi al Mariei, îşi dă seama că e o „situaţie prea nu ştiu ce”, asta însemnând Naşterea Domnului. Apoi, Trichi-Trichi ăsta zboară! Cum dracu’, Doamne iartă-mă, să îi spun copilului meu că rumeguşul nu zboară, ci eventual e spulberat în vânt? Dar, rumeguşul ăsta de personaj nu zboară aşa, anapoda, că să spună că vine pe drum Micul Isus. Cu rimă, evident!

-Da’, de Gaşca Zurli ai auzit?, mă prinde iar, prietenul meu, în mrejele prostiei cântate.

-Nu, îmi dau eu examenul definitiv al incompetenţei muzicale şi educative moderne.

Şi îmi pune două înregistrări. Video, de această dată. Nişte interpreţi mediocri (sper că nu sunt actori profesionişti, fiindcă atunci înseamnă că ştiu ce fac, spre proasta educaţie a copiilor) fredonau nişte cântecele stupide, presărate cu nişte gesturi de copii cărora nu li se prea dezvoltaseră deprinderile primare. Mă rog, am reţinut ceva cu „m-a trimis mamala capre” şi… cam atât.

Totuşi, altceva mi-a zurluit (nu este în dicţionar, dar seamănă cu numele Găştii) atenţia. Gaşca asta a adunat un grup de copii la Târgu Jiu şi îi învăţau să danseze vesel în jurul Coloanei Fără de Sfâşit brâncuşiene. Scriu de peste 25 de ani (nu doar eu) că Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu este unul comemorativ, nu altceva. Coloana nu este a infinitului, ci a Recunoştinţei Fără de Sfârşit faţă de jertfa soldaţilor români din Primul Război Mondial. Despre ce recunoştinţă să le mai spui copiilor dacă o trupă de succes îi dansează „Alunelu’, hai la joc, să ne fie cu noroc” în jurul Coloanei? Chiar aşa: i-aş întreba pe cei din Gaşcă dacă şi în jurul monumentelor funerare ale bunicilor, ori părinţilor dansează acelaşi joc cu alunelu’, sau se reculeg?

M-am molipsit de prostia turnată cu pâlnia în mintea copiilor prin muzică, jocuri şi versuri stupide şi m-am apucat să caut pe net. Aşa am mai găsit una despre Moş Crăciun care ar fi bine să vină şi vara, să meargă la Techirghiol şi să facă plajă printre cadouri.

Apoi, alta, cică din categoria educaţiei creştine. Alţi copii erau puşi să fredoneze o melodie care începea cu „ai grijă, gura mică, căci Părintele de Sus, te pândeşte…”.

Până să găsesc, însă, perla prostiei din educaţia preşcolară românească, am trecut prin amintirile copilăriei mele şi mi-am dat seama că n-o să mai am ce să le povestesc nepoţilor întorşi de la grădiniţă. Dădui peste o cântare intitulată „Frate Ion”. Din primele măsuri am recunoscut cântecelul din copilăria mea, care a contribuit la bughisirea limbii franceze: „Frère Jaques”. Fratele român al francezului meu “doarme într-una” şi nu face nimic toată ziua, ba şi îi învaţă pe copii o altă limbă română decât cea corectă.

Ei, şi acuma perla despre care vorbeam. Cântecelul se numeşte “Boroboaţă”. Personajul ăsta îi înveseleşte pe copii, cu rimă şi ritm, cum să facă tâmpenii, pe care versurile le numeşte pozne. Boroboaţă începe în trombă jumulind cocoşul ca să se facă indian, după care “râdea, şi râdea”, mai chinuie un câine, după care “râdea, şi râdea”, mai are treabă cu o văcuţă, iar în final râde când aruncă de la etajul patru o pisică, ca să vadă dacă zboară, nu înainte de a o fi spânzurat de coadă. În final, le trage pe fetiţe de codiţe. Şi râdea, şi râdea. Boroboaţă, zic.

Cum ar veni, perla asta muzicală îi învaţă pe copii şi cum să se comporte cu animelele!

Fiecare poate compune orice imbecilitate. Prostia e la liber. O poate şi difuza, ba chiar şi vinde. Fiindcă am înţeles că ăştia care apar pe net cu aceste stupizenii sunt plătiţi gras de către primării, prin ţară, sau de către părinţi prin mall-uri şi săli de spectacole.

Ce nu înţeleg, totuşi, este de ce sunt “vândute” în sistemul educational! Ca pe nişte metode noi de educare.

Dacă aşa începe procesul de educaţie în România modernă nu mă mai miră nivelul general al învătământului şcolar şi preuniversitar. Sub nivelul mării… educate, adică. Ca să nu mai pomenesc de nivelul învăţământului universitar care livrează în societate tineri nepregătiţi profesional, ori neadaptaţi cerinţelor societăţii.

Cu atât mai puţin mă voi mira, de acum înainte, dacă vreun Boroboaţă va ajunge într-o funcţie publică de răspundere.

Ovidiu BALINT

Tags: