Cu (doar) trei ani în urmă
Vila de la Margate a fost pe gustul meu. Trei dormitoare, baie, bucătărie destul de mare, sufragerie, salon, terasă, curte în față, garaj pentru două mașini, curte în spate, flori, palmieri, doi pomi cu avocado, încă necoapte și o tufă cu ardei iuți, înaltă cam de un metru. În ultima seară, am cules o pungă de ardei, din care Carmela ne-a preparat un chili otrăvitor de iute, dar bun, dacă e folosit cu măsură. Vila nu era departe de Oceanul Indian, cam la 300-400 de metri. Noi am fost încântați, dar vecinii, nu. De o vreme încoace, mai multe locuințe de pe Queen Street au fost cumpărate de negri. Nu culoarea deranja, ci modul noilor vecini de a conviețui în comunitate. Gălăgioși, mereu în chefuri cu o droaie de prieteni, adunați la un braai (la un grătar, zicem noi). Și chefurile se încheiau spre dimineață, când amuțeau și difuzoarele asurzitoare. Asta deranja, și mulți albi au început să-și vândă locuințele. Și „a noastră” tocmai se vindea în acele zile, dar din cu totul alte motive.
Povestea proprietarului vilei respective, relatată de Virgil, m-a dus cu gândul la iluzia veșniciei, o iluzie cu care noi, oamenii, trăim multă vreme, chiar și la bătrânețe. Muncim, agonisim, facem sacrificii de parcă am fi nemuritori, renunțând la plăceri, tot amânându-ne o dorință, o vacanță, o clipă de detașare față de zbuciumul cotidian. Casa era a unui sârb, Rade, care locuiește în Australia și nu a mai venit aici de patru ani – doar Virgil și Carmela, copiii lor cu familiile au mai trecut pragul acelei vile. Sârbul, bun prieten cu Virgil, trecut de 70 de ani, este bolnav de cancer și se află în pragul demenței. În Africa de Sud deținuse, la un moment dat, vreo șase fabrici, mici sau mai mari, câteva case și o avere impresionantă. Acum, sunt zile în care nu mai știe nici de el, darmite de averea agonisită. Neavând copii, totul a rămas în seama soției sale, Moira. care vânduse casa (tot unor negri!) cu puțin peste 50 000 de euro. Cu alte cuvinte, Rade și Moira au adunat, dar pentru alții, fiindcă nu vor duce nimic cu ei, DINCOLO.
Orașele și orășelele-stațiune sud-africane, fie că sunt la Atlantic, fie că că sunt așezate la țărmul Indianului, sunt bijuterii care atrag o mulțime de turiști. Firește, Margate nu face excepție. Are o plajă întinsă, cu nisip fin. Am nimerit zile în care Indianul era furios, amenințător. Valuri uriașe se ridicau spre cer și se prăbușeau transformându-se într-un alb ca spuma laptelui. Cutez, cu Virgil, să le înfruntăm, dar ne fluieră salvamarii, deși apa abia ne trecea de genunchi. Ne-am conformat, chit că apa era caldă, „ca de pită”, vorba bunicii mele. Curenții erau într-adevăr puternici. Acolo aveam să văd ce nu mai văzusem: valuri care veneau spre țărm și valuri care goneau paralel cu țărmul, înfruntându-le pe primele. Superb acest joc al curenților oceanici.
Nu am fost două zile în același loc. Virgil ne-a purtat de-a lungul coastei, când la Southbroom, când la Shelly Beach, când la Uvango sau la St. Michael’s on Sea. E greu să spun unde a fost cel mai încântător – optez, totuși, pentru Southbroom. (…)
Tristan MIHUȚA
