Se prognozează o iarnă călduroasă şi cu siguranţă o primăvară fierbinte! La fel cum iarna aceasta cu iz de primăvară şi ghiocei în luna ianuarie se anunţă foarte păguboasă pentru agricultură şi nu numai, la fel de păgubosă pare să fie seceta acesta de idei a politicii româneşti. „Bugetul tării scârţâie din toate încheieturile”, spunea Ludovic Orban odată cu instalarea la guvernare. Exprimarea aceasta insipidă şi anostă, similară cu cea a unei precupeţe cuprinsă de o criză reumatoidă, mă duce cu gândul la vorbele lui Caragiale, din 1900, în Leac de criză:

Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte mai bine amintirea lucrurilor de pe vremea războiului din urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara noastră până în ajunul marelui război. Ştiu însă că lumea toată se plângea, tot aşa de amar, ca şi astăzi, de lipsa banilor pe piaţă„.

Nu sunt bani la buget! Asta spune fiecare guvernare de 30 de ani încoace şi aşteptăm toţi soluţia salvatoare pentru un trai mai bun şi un stil de viaţă predictibil, la nivel european, din partea clasei politice. Şi cum tot genialul Nenea Iancu ne spunea că  „Norocul e prea puțin și lumea prea multă” şi banii de la buget sunt prea puţini şi bugetarii prea mulţi, iar unii dintre ei sunt chiar speciali.

E greu să ţii un sac gol în picioare, imposibil chiar! Însă imposibilul a fost realizat, căci la un moment dat, politicul a avut nevoie de o monedă de schimb pentru a-şi aservi anumite categorii profesionale. La fel s-a întâmplat şi cu Justiţia care strigă acum din toţi rărunchii că a fost sedusă şi abandonată, însă nimeni nu te poate face să te simţi inferior decât cu acordul tău. Iar Justiţia, de bine de rău, şi-a dat acordul! Şi-a dat acordul la imixtiunea unor oameni politici în actul de justiţie, și-a dat acordul pentru protocoalele cu serviciile secrete, şi-a dat acordul pentru tăierea ilegală a veniturilor cetăţenilor în 2009, făcându-se că nu vede ilegalităţile guvernului Boc, poşetele şi pantofii coanei Lenuţa, care ne defilau pe sub nas, când noi strângeam cureaua, nemaiputând să achităm creditele la timp, ca să nu mai amintim dramele provocate de aceste constrângeri bugetare căci poate, pentru unii, rănile încă nu s-au vindecat.

„Iremediabilă este numai greșeala de a te lăsa strivit”, spunea Octavian Paler, iar magistraţii României s-au lăsat „striviţi” de anumite privilegii şi de o lipsă de răspundere crasă care a dus la exasperare o întreagă naţiune. Aşa, „striviţi” de tot felul de privilegii, au uitat să-şi mai facă simţit profesionalismul, iar unii dintre ei au uitat cu desăvârşire care a fost motivaţia accederii în profesie, dacă o fi fost vreodată vreo motivaţie. Dar, deh, zic şi eu! I-o fi mânat vreun scop nobil şi o dorinţă nestăvilită de a împărţi dreptatea pe pământ, nu zic ba! Dar să legi exercitarea profesiei şi independenţa strict de latura materială mi se pare apogeul mercantilismului.

Ca cetăţean de bună-credinţă al acestei ţări îmi doresc ca fiecare român să fie plătit bine şi să aibă un nivel de trai ridicat, proporţional cu efortul depus, căci acesta este şi dezideratul oricărei societăţi dezvoltate ce vrea să fie europeană, însă raportarea independenţei magistraţilor  la cuantumul pensiei mi se pare o chestiune care frizează ridicolul şi îmi dezvăluie putreziciunea unui sistem.

Avem nevoie de magistraţi şi de funcţionari bine plătiţi, însă consider că orice categorie profesională poate găsi pârghiile pentru rezolvarea anumitor doleanţe în mod civilizat şi la momentul oportun, nu înghiţind tot felul de compromisuri şi reacţionând doar când vine vorba de bani.

Pentru cetăţeanul obişnuit este doar o poveste care îi va lăsa un gust amar, alături de lungul şir de dezamăgiri postdecembriste când se va întoarce acasă de la procesul care tocmai s-a amânat şi în care avocatul său a fost amendat pentru că nu s-a prezentat în faţa Onoratei Instanţe să i se comunice că magistratul român nu poate fi independent dacă nu are o pensie pe măsură. Şi el, cetăţeanul simplu, are nevoie de o pensie pe măsura efortului pe care l-a depus de-a lungul vieţii şi, de cele mai multe ori, nu o primeşte sau nu apucă să se bucure prea mult de ea, şi el vrea să muncească fără să se gândească ce va pune pe masă copiilor sau că nu va avea cu să plătească luna aceasta rata la bancă pentru că i s-a îmbolnăvit copilul şi a trebuit să dea şpagă medicului să îl opereze, însă el a învăţat că ceea ce trebuie să-i pună în mişcare acţiunile este demnitatea umană, o demnitate pe care nimeni nu o poate lua celor oprimaţi şi cel puţin el, cetăţeanul de rând, nu şi-a pierdut demnitatea tolerând intolerabilul doar de dragul unui pumn de arginţi cum s-a întâmplat cu magistratul român.

„Unii oameni au demnitatea ambiţiei lor, alţii a situaţiei lor, cei mai puţini demnitatea persoanei lor”.- Nicolae Iorga

Ciprian DEMETER

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here